Ce a pățit patronul unei pensiuni, după ce a anunțat că angajează personal? Povestea este una cu adevărat uluitoare
În urmă cu ceva timp, un bărbat, care urma să își deschidă o pensiune la malul mării, și-a anunțat vecinii, rudele și prietenii că vrea să angajeze cameriste pentru perioada sezonului estival. Iată ce a pățit patronul unității de cazare, după ce a apărut în fața porții sale, prima persoană interesată de un job. O să rămâi surprins.
Bărbatul și-a dorit șă-și facă povestea cunoscută, pentru a le arăta tuturor, cât de superficiali și manipulatori sunt unii dintre semenii noștri.
Patronul pensiunii, luat peste picior de o femeie
Mai jos aveți întregul episod povestit de patronul pensiunii de la malul Mării Negre, care a vrut să angajeze cameriste, iar o femeie a venit ”setată”, spunând că ea vrea să devină managerul unității de cazare. Citește totul, nu ai să regreți!
”Era primavară. Ȋncepusem activităţile de pregătire pentru sezonul estival. Printre acestea şi găsirea de cameriste. Anunţuri peste tot, întrebări pe la prieteni, rude, vecini, etc. Aşa cum îi stă bine unui român gospodar. Ȋntre timp, cum lucrările şi treburile nu așteaptă, m-am apucat cu voie bună de unele dintre ele. Ȋn acea zi eram la capitolul „cosmetizarea grădinii”, făcând cu simţ de răspundere pe grădinarul (mai mult sau mai puţin) priceput, îmbrăcat corespunzător, în concordanţă cu activităţile desfăşurate. La un moment dat, intră pe poartă o doamnă, care, imediat cum dă cu ochii de mine şi fără să raspundă la salutul meu, mă întreabă de sus: „Auzi, unde îl pot găsi pe şef?”
„Pe şef?”, întreb eu, amuzat de ineditul situaţiei.
„Da, pe patron, pe şeful tău. Unde este?”.
„E pe aci, cu treabă”, îi răspund.
„Dar ce problemă aveţi cu el?”, continui eu.
La care ea, foarte afectată de întrebarea mea:
„Am fost anunţată că are nevoie de un administrator de pensiune şi am venit să-mi iau job-ul in primire!”
Ştiind că nici pe departe eu nu căutam aşa ceva, i-am replicat:
„Eu ştiu că dânsul are nevoie de cameriste, nu de manager”.
„Hm, ce-mi pierd eu vremea cu unul ca tine?! Ȋmi spui sau nu unde îl pot gasi?”.
„V-am spus: e cu treabă pe aici pe undeva. Dacă doriţi, puteţi să îl aşteptaţi în foișor”. „Mda, bine. Poate n-ar strica să te duci să îi spui că îl aștept”, mi-a zis, întorcându-mi spatele şi unduindu-se spre foişor. Acolo s-a așezat la o masă strategică, să cuprindă cu vederea cât mai mult şi îndeosebi pe mine, care eram printre trandafiri, strângând bălăriile. Mi-a sunat telefonul de câteva ori şi tot de atâtea ori am avut niște convorbiri scurte. Ea și-a aprins o ţigară şi a început, cred că de la a treia convorbire, să nu se mai uite cu coada ochiului la mine, ci direct. Când am ȋnchis telefonul, am auzit-o:
„Ar fi bine să te gândești să-ţi schimbi locul de muncă. La cum văd că dai cu săpăliga, în mod sigur o sa te dau afară în ziua următoare angajării mele. Mai mult stai la telefon, decât muncești! O să-i spun eu patronului cum te-am văzut că muncești! Nu e de mirare că şeful caută oameni noi!”
Ȋn acel moment, iar mi-a sunat telefonul.
„Ei, poftim tupeu pe el!”, mi-a zis ea, văzându-mă că răspund. La telefon era soţia, care mă anunţa că urmează să vină cineva pentru una din poziţiile de cameristă, care a mai lucrat şi prin alte unităţi de cazare, dar că are un feeling că nu e ce ne trebuie şi să o verific eu aşa cum știu.
„Da, a venit. E aici”, i-am răspuns eu soţiei, urmat de un „Bine. Aşa o să fac”.
Ea, care avea toate antenele spre mine:
„A fost şeful, nu-i așa? Te-am auzit când i-ai spus că sunt aici. Când pot să stau de vorbă cu el?”.
„Nu mi-a spus, dar nu peste mult timp”, i-am răspuns.
Ȋn momentul acela a venit la mine un colaborator mai vechi, care reparase în grădiniţa din spate o maşină de tuns iarba. A venit şi mi-a spus că a reparat-o şi că o pot folosi. Vă daţi seama ce satisfacţie pe faţa acelei doamne, când a auzit că mai am de treabă şi în spate.
„Dacă nu o să-ţi faci treaba cu simţ de răspundere şi nu o să termini de aranjat grădinile până începe sezonul, nu te văd bine! Cu mâna mea o să-ţi semnez concedierea!”.
Mă abţineam din ce în ce mai greu să nu mă pufnească râsul. Cel care venise să-mi spună de maşina de tuns iarba nu înțelegea nimic, dar m-a văzut că i-am făcut un semn discret şi s-a prins că e ceva la mijloc şi nu se dădea dus de acolo de curiozitate. Bineînțeles că doamna, ca să ne arate că îşi merită poziţia de manager, s-a luat şi de el:
„Dumneata de ce mai stai pe aici? Nu ai treabă? Şeful nu-şi vede capul de treburi, iar voi o cotiţi cu munca. Să ştiţi ca o să-i spun despre voi, amândoi!”
„Doamnă, dar nu credeţi că întâi de toate ar trebui să fiţi angajată şi după aceea să încercaţi să vorbiți aşa cu noi?”, i-am spus.
„Aha, şi impertinent! Ești ca şi concediat!” A conchis, întorcându-ne spatele. Am terminat ce aveam de făcut, lucru care mi-a mai luat circa un sfert de oră, după care am strâns uneltele şi am plecat ȋnăuntru. M-am aranjat puţin, m-am schimbat şi am purces spre foişor. Doamna era tot cu spatele.
Am intrat în foişor și i-am spus:
„Bună ziua din nou. Am înţeles că doriți neapărat să vorbiți cu şeful. Vă stau la dispoziţie”.
Oare are rost să vă descriu reacţia ei?!…
„Du-du-dumneavoastră sunteţi patro… șeful?…”
„Da, doamnă, eu sunt. Cred că am discutat suficient, pentru a ne da seama amândoi, că nu de un om ca dumneavoastră am nevoie. Succes ȋn carieră! Poarta este ȋn direcţia aceea. O zi bună!”, a scris patronul pensiunii, pe Republica.