„Am fost iar la Fundeni ca şi de Crăciun. La secţia de Hematologie Pediatrică, adică la copiii bolnavi de cancer. Am convins-o si pe Delia sa se alăture îngerilor şi a venit cu noi de data asta. Şi bine am făcut căci tare mult s-au bucurat copiii să-mi vadă blonda. Am luat-o de acasa. Se îmbrăcase colorat, cu minioni, cu nebunii, aşa ca pentru copii. Cum am ajuns acolo, pac, halate verzi, măşti, protecţii peste pantofi, tot tacâmul, s-a dus naibii outfitul. Copiii sunt cu imunitatea la pământ si viruşii sunt inamicul numărul unu.
Am pornit pe culoare ca să vedem ce copii sunt în ce saloane şi ce vârste ca să facem obişnuita listă. Jos, aşteptau doua maşini pline cu cadouri de Paşti, fructe şi oncoxin. Am trecut pe lângă camera #702 care (slavă Domnului!) era goală acum. M-a trecut un fior pe şira spinării si i-am facut Deliei un semn cu capul „Asta e camera Lăcrămioarei”. S-a cutremurat şi ea căci după experienţa de la Crăciun a citit şi ea postarea şi a shareuit-o. Oricum ştia povestea de la mine şi o impresionase căci după spital mersesem direct la ea.
Delia stă de vorbă cu unul dintre copiii bolnavi de cancer
Ne-am apucat de intrat în saloane. Eu făceam lista şi le transmiteam celor de jos ce trebuie adus şi stătea cu fiecare copil în parte. De fapt stătea şi cu fiecare părinte, doctor şi asistentă pentru poze. Cu copiii stătea însă mai mult. Povesteau, îi întreba tot felul de chestii, se pozau, le semna diferite chestii. Şi îi lua în braţe. Parul ei se revărsa peste capetele lor rămase golaşe ca urmare a chimioterapiei. Copiii râdeau şi erau mai fericiţi decât am fost eu toată luna asta. Chestia asta m-a făcut să nu mă suport. Delia a primit şi un cadou de la un puşti chel şi simpatic. O figurină făcută din nişte obiecte găsite în spital. Picioarele de exemplu erau două seringi mici. Chestia asta m-a făcut să nu o suport pe ea. Eram, evident, gelos pe păpuşa primită.
La un alt salon, ne-au întâmpinat veseli patru băieţi şi două fetiţe. Vârste relativ apropiate. Părinţii ne-au povestit că vin anual cu puii lor pentru tratamentul cu citostatice. Unii dintre ei vin de când se ştiu. De la trei luni. Fundeniul este lumea lor, copiii de acolo cei mai buni prieteni. Când vin la tratament întreaba unii de alţii să vadă în ce companie vor fi. Totul vor sa facă împreună. Aveam lacrimi în ochi când am ieşit de acolo.
Noi mai mergem. De câteva ori pe an chiar. Visul suprem? Să renovăm etajul 7. Din bani proprii. Vreţi să ajutaţi? Urmăriţi pagina Ofera in dar: UN Zâmbet vedeţi când mai sunt acţiuni.
Pe fata de la #702 am cunoscut-o de Crăciun şi am pierdut-o tot atunci. Cu Moşul de mână, cu cadouri în braţe n-am reuşit să-i smulgem nici cel mai mic zâmbet şi asta ma bântuie şi acum. Tristeţea ei nesfârşită. Mă întreb dacă aş fi reuşit cu Delia mea.