Codin Maticiuc, copleşit de durere în ziua de Ajun: ” Am ieşit afara căci aveam prea multe lacrimi în ochi şi-n suflet”

Codin Maticiuc a mers în seara de Ajun la spitalul Fundeni, sectia Hematologie Pediatrie, unde a avut parte de o experienţă care l-a copleşit de emoţie. Tânărul a mărturisit că la un moment dat lacrimile i-au invadat ochii şi a fost nevoit să iasă din salonul unei fetiţe, pentru că emoţiile îl copleşiseră total.
”Fata de la 702
(sau atunci cand Moşul poarta învelitori de unica folosinţă)
Nu ma alătur din păcate multor acţiuni caritabile care-mi sunt propuse. Am mai explicat de ce. Orfelinatul pe care l-au construit ai mei ne ocupa cam toate resursele. Si financiare si de energie. Din cand in cand insa ma mai alătur unui proiect.
Aseara, de Ajun, am ales sa merg împreuna cu un grup de fete care mi-au scris aici (da, frate, mereu fetele fac chestii) la Spitalul Fundeni, sectia Hematologie Pediatrie. Adică fix copii cu cancer. Ma credeam pregătit caci am fost anul asta la un centru de copii cu dizabilităţi din sectorul 6 unde cand ieşeam afara sa car pepenii din masina înăuntru trăgeam si o tura de plâns. N-am fost.

Fetele, doua dintre care sunt supravieţuitoare ale acestei groaznice boli fac asta de ceva timp. Adică merg de cateva ori pe an cu cadouri pentru copiii de pe secţie si cu mici ajutoare pentru spital. Nu exista data fara ca fiecare dintre ele sa nu aducă oncoxin de exemplu care am aflat si eu ca este un supliment alimentar utilizat mai ales post transplant. Din cauza ca nu este considerat medicament nu se compensează si mai e si scump. Spitalul nu-l are îndeajuns. Si asta aduc ele mereu, cadouri, oncoxin, dulciuri fara sare si aditivi si cu zahăr brun. Cand? De fiecare Paste, Craciun, ziua copilului sau cateodata doar pentru ca e marţi sau pentru ca afara e frig. N-am sa le mai numesc „fete” in continuare. Îngerii spitalului.
Eu am ales din ce mi-au spus ele ca e nevoie sa cumpăr un scaun special pentru citostatice cu suport pentru perfuzie. Si m-am dus cu ele aseara sa le ajut cu împărţirea cadourilor. Îngerii au adus si un cor pentru colinde, un Mos Craciun foarte simpatic si un baiat cu un aparat de fotografiat special ce scotea pozele pe loc pentru copii. Toti au venit fara bani ceea ce m-a impresionat.
Am ajuns la spital. Personal nu era mult (doar era Craciunul) dar bodyguarzi mai mulţi ca la Loft. Unul se ţinea dupa noi ca sa nu facem poze pe secţie. Stai liniştit, bătrâne, ca nu-mi trebuie aparat foto ca sa zugrăvesc ce-mi vad ochii. Imi ajung cuvintele mai ales cand ele se astern usor mânate de sentimente de tot felul. Am facut poze totusi, ca sa putem arata altora ce am facut dar nu le voi face publice. Imaginea asta cu cizmele moşului cu învelitori de spital alături de şlapii unui copilaş este mai mult decat suficientă.
Lifturi erau doua. Cel pentru vizitatori avea o usa grea de fier si un afiş la parter te anunţa ca afişajele nu functioneaza dar sa apeşi si sa aştepţi ca el soseşte. Înăuntru arata ca un dulap facut la traforaj. Cel de-al doilea, un pic mai încăpător, cu uşi automate si o liftiera cu halat alb era pentru pacienţi si urgente. L-am luat pe primul.
Sectia hematologie are doua etaje. La 6 cazuri grave, carantina, sectia impecabila utilată complet de o mama a cărui copil s-a prăpădit acolo. Corul si moşul au fost lăsaţi doar pe hol si de la noi s-a dus doar unul din îngeri sa faca o evidentă a copiiilor pe camere, vârste si sex ca sa stim ce cadouri aducem de jos. Am întrebat de ce ne complicam si nu cerem asistentelor. Îngerii mi-au spus ca se stie doar un număr general nu si in ce camere, ce vârste exacte si ca e mai bine sa facem noi asta. M-am crucit. Am o afacere amărâtă cu tricouri si oamenii mei stiu pe de rost cate tricouri avem, cate L, cate M, ce culori si unde sunt stocate fiecare mărime si culoare. Ca sa ne mişcam. Am terminat la 6 si am urcat mai sus. La 7 situaţia nu mai era asa buna din punct de vedere al dotărilor. Erau saloane la care uşile nu se închideau, mobilierul pe alocuri stricat dar personalul ne-a primit cu căldura. M-am oferit sa merg eu împreuna cu unul din îngeri (asistenta medicală si ea la un alt spital) sa facem evidenta aceea. V-am spus ca ma consideram pregătit. Ne-am pus halate, botosei si măşti peste gura si am început. Prima usa, primul salon, 702. Mai bine începeam de oriunde altundeva. Oricare alt salon, oricare alt număr. La 702 se afla o fetiţa împreuna cu tatăl sau. Leucemie. Stătea in vârful patului, dintr-o perfuzie ceva i se scurgea in brat. Mai avea o branula si la mana cealaltă. Par nu mai avea. Il pierduse in lupta cu boala. La colţurile guriţei era data cu o substanţa albastra. Purta un tricou roz cu un personaj de desene animate si o cruce de lemn la gat. Greu realizai ca e fata insa imediat înţelegeai ca nu exista om mai trist pe acest Pământ. Îngerul a început sa noteze ce ii spunea tatăl „camera 702, fata, 10 ani”. I-a spus ca vine Moşul si eu i-am privit ochii. Nici o urma de nimic altceva decat tristete in forma ei cea mai pura. Poate si durere, nu stiu caci i-am plecat eu pe ai mei. Am ieşit de acolo amandoi si îngerul s-a uitat la mine si eu mi-am ferit privirea. Imi venea să-mi mut masca de pe gura ceva mai sus. Cum sa fiu pregătit pentru asta? In următoarele saloane a fost ceva mai bine. Copiii mai veseli, tot fara par dar cu bucurie in glas la vestea cu Moşul. Mai rau erau doar doi sau cel putin asa mi s-a parut. Unul avea sindromul Down si altul paraplegic. Si bineînţeles cancer, ca toti ceilalţi. M-am gândit la Dumnezeu, la rostul nostru, la existenţa. Venea des in minte acel „de ce?”.

Am coborât dupa cadouri acum ca ştiam ce trebuie sa luam. Am urcat cu zecile de pungi, cutiile de oncoxin si toate cele. De data asta am urcat cu liftul mai bun, ajutaţi de liftiera cu care ne-am împrietenit in stilul caracteristic spitalicesc.
Am început împărţirea efectivă a cadourilor prin saloane cu moşul in frunte si noi in spatele lui ca sa nu le încurce. La 702 fetiţa purta acum o masca de oxigen. Era treaza dar ochii ei n-au tresărit din tristetea ce-i stăpânea nici la vederea Moşului sau a cadoului. Am ieşit afara caci aveam prea multe lacrimi in ochi si-n suflet. Pe hol o asistenta ne-a rugat sa nu stea moşul mult la 702 caci e caz terminal si nu mai are mult. Emoţiile puternice o pot afecta. Am simţit ca mi se taie picioarele si m-am rezemat de un pat. Mi-am scos masca caci nu mai puteam sa respir. Unul din îngeri mi-a spus scurt: „pune masca la loc ca mai avem. Abia am început”.
P. S. Nu uitaţi, voi ce citiţi aceste rânduri, care sunt probleme reale ale vieţii. Bucuraţi-vă de zilele frumoase. Craciun fericit!”, a scris Codin Maticiuc pe o reţea de socializare.