„Bădia” Ernest Maftei a înfundat pușcăria din cauza simpatiilor legionare! A devenit informator al securității și a renunțat la propriul nume

Cu strămoșeasca lui alură de neaoș român, un adevărat monstru sacru al filmului, unul dintre cei mai de seamă și îndrăgiți actori, autor de epigrame, poet, nu poate fi uitat. A venit pe lume în martie 1920, în comuna Prăjești, nu departe de Bacău. A urmat cursurile Școlii Normale (pentru învățători) din orașul moldav, fiindcă tatăl său dorea ca el să îmbrățișeze profesia de dascăl. Mama lui, Elena, se prăpădise când Ernest avea doar nouă ani. Apoi, atras de muzică, a studiat vioara la Academia de Artă Dramatică din Iași. Însă, ceea ce l-a plasat în vitrina cu prețiozități a neamului s-a numit cinematografia. Una de excepție întinsă pe nu mai puțin de șase decenii.

„Bădia” Ernest Maftei a înfundat pușcăria din cauza simpatiilor legionare

„Bădia” are un palmares impresionant, însumând peste 100 de pelicule, cu mai mult de 200 de roluri, din care un sfert au fost principale. Printre filmele al căror protagonist a fost, pot fi enumerate: „Valurile Dunării”, „Reconstituirea”, „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”, „Burebista”, „Departe de Tiperrary”, „Ultima noapte de dragoste”, „Modigliani” ș.a. Se zice că în anii săi de apogeu, potrivit radioromaniacultural.ro, făcea și câte opt filme pe an, iar onorariul pentru un rol depășea 40.000 de lei. Împreună cu Colea Răutu și alți colegi de breaslă a înființat Uniunea Cineaștilor din România.

„Iubesc foarte mult filmul pentru autenticul la care te supune. Aici n-ai cum trișa. Pelicula trădează cel mai mic fals”, obișnuia să spună. De altfel, avea să recunoască faptul că tatăl său nu a fost de acord să îmbrățișeze această meserie: „Tata n-a fost prea încântat când a auzit că mă fac actor. Că la el nu era tocmai limpede cum e cu teatrul ăsta. În 1942, eram încă student, dar jucam la Iași într-o filială a teatrului lui Victor Ion Popa. Am debutat cu piesa Zece milionari și, culmea!, eram bancher. Prima și ultima oară în viața mea. După aia, numai muncitor și țăran, cum știi și mata”, mărturisea Ernest Maftei în revista „Cinema” nr. 6/1973.

În topul Securității celor mai primejdioși oameni pentru comunism

În 1937, la vârsta de 17 ani, Ernest Maftei se înscria în „Frăția de Cruce” (FDC), organizație anticomunistă a tineretului național-creștin, al cărei lider va deveni. Un an mai târziu, este întemnițat în lagărul de la Vaslui de autoritățile lui Carol al II-lea. În septembrie 1939, asista la executarea câtorva zeci de membri ai Partidului „Totul pentru Țară”. În urma decapitării Mișcării Legionare de către regimul carlist, Ernest Maftei rămâne printre puținii supraviețuitori din sudul Moldovei, astfel că atunci când Carol al II-lea este alungat din țară, iar Legiunea Arhanghelul Mihail devine o forță politică, îi este încredințată misiunea de conducere pe teritoriul a patru județe. Abia împlinise 21 de ani. La un moment dat, forul de la București îi ordonă să aresteze 136 de evrei aflați în urmărire pentru activități comuniste și subversive. „Bădia” ia o hotărâre, ce ulterior avea să se dovedească salutară. Îi ascunde în comuna natală, angajându-i să lucreze în cariera de piatră deținută în proprietate de către tatăl său. Pentru acest fapt, ulterior, părintele i-a fost întemnițat.

Din cauza tinereții sale legionare, Ernest Maftei a fost hărțuit decenii de-a rândul. S-a văzut judecat în perioada antonesciană și a cunoscut detenția politică în închisorile de la Galați, Vaslui, Jilava, Văcărești, încă din perioada cabinetului condus de către Armand Călinescu. La rândul său, regimul comunist instaurat după 6 martie 1945, l-a judecat de patru ori, prin celebrul și nemilosul său Tribunal al Poporului, pentru același trecut petrecut în rândurile extremismului de dreapta. Avea să fie achitat de tot atâtea ori mulțumită acelor evrei salvați de el, care au depus mărturie cu ce li se întâmplase, conform adevarul.ro. În vederea stopării opresiunilor tăvălugului roșu, pentru escamotarea identității, Ernest Maftei a preluat numele Irimia Valahul.

Un bun actor și în relația cu poliția politică

„Bădia” a fost colaborator al Securității, în două etape, dar de fiecare dată a reușit să se facă inutil pentru brațul înarmat al regimului totalitar. Artistul a „driblat” cu dibăcie întreaga rețea informativă din acel timp. Numele său figurează în mai multe dosare operative din arhiva CNSAS. Ca urmărit, însă și racolat temporar. Nevoit să semneze un angajament datat 14 ianuarie 1959, actorului i s-a dat numele de cod „Mateescu”. Numai el știa cum să-și salveze cariera, fără a-și trăda conștiința. Avea să facă parte din imensa suită a colaboratorilor securiști vreme de opt ani. În acest interval de timp, dosarul lui era alcătuit din mai multe adnotări și fraze de analiză aparținând ofițerilor Securității, decât note informative livrate de el. Astfel, la sfârșitul lui noiembrie 1967, în referatul „cu propunere de încetare a legăturii cu informatorul Mateescu”, era precizat explicit că „în toată această perioadă, acest informator nu a furnizat nici un material care să prezinte interes pentru organele de Securitate”. Ca o consecință, gradatul care a aprobat documentul s-a văzut nevoit să noteze: „A fost necesar să treacă 9 ani de zile ca să constatăm că-l ținem inutil în rețea”.

Reactivat, dar la fel de „nesincer”

Trei ani mai târziu, „Mateescu” avea să fie reintrodus în rețea, însă, și de această dată, și-a interpretat perfect rolul, jucându-le feste celor cu „ochi albaștri”. De aceea, în 1973, aceștia stabileau cu prilejul întocmirii unui nou referat de propunere a încetării legăturilor cu el, că „Mateescu nu este sincer”. Până la această concluzie, ofițerii de Securitate nu îi puseseră la îndoială deschiderea spre adevăr, onestitatea, dorința de a servi patria prin delațiuni, ci mai degrabă loialitatea față de regimul autocratic și capacitatea de a „pătrunde în intimitatea elementelor dușmănoase societății socialiste”.

Ernest Maftei a fost un activ participant la Revoluția din 1989, fiind prezent în stradă până la sfârșitul evenimentelor. În timpul „Mineriadei” din iunie ’90, ortacii lui Iliescu l-au bătut până la inconștiență. Într-o asemenea stare l-a găsit, întâmplător, un om pe malul Dâmboviței. După o viață trăită intens, de multe ori la limită, în care a iubit precum nimeni altul cultura și frumusețea feminină, „Bădia” pleca la cele veșnice. Ca urmare a unei insuficiențe respiratorii, după ce fusese diagnosticat cu un agresiv cancer pulmonar. Se întâmpla la 19 octombrie 2006. Avea 86 de ani. Este înhumat la Bellu, în București.