România, în pericol să fie invadată de Rusia sovietică în 1968. Ziua în care dictatorul Nicolae Ceaușescu s-a opus „marelui prieten” de la Est

Puțin după ora zero a nopții 20-21 august 1968, Cehoslovacia era invadată, oficial sub numele de cod Operațiunea Dunărea, de către cinci țări-satelit ale URSS. Alături de Rusia sovietică, alte patru state treceau cu șenilele tancurilor și 500.000 de militari peste frontierele unui membru al Pactului de la Varșovia: Bulgaria, Ungaria, RDG și Polonia. Era pentru Kremlin și locatarul său de la Moscova, Leonid Brejnev, urmarea unei politici destinse, „necorespunzătoare”, cu tentă oarecum democratică a cabinetului de la Praga.

Rebelul Nicolae Ceaușescu

După o consultare rapidă a camarilei sale comuniste, Nicolae Ceaușescu a ordonat, la amiaza datei de 21 august, un miting popular în fața sediului CC al PCR. Aproximativ 100.000 de oameni au venit să-i asculte discursul. Era unul în care condamna cu fermitate actul samavolnic al partenerilor României Socialiste. Avea să fie punctul său de apogeu în politică. Documentul a fost trimis la ONU și tuturor țărilor cu care RSR avea relații diplomatice. Poziția adoptată de Ceaușescu a surprins plăcut cancelariile din cealaltă parte a baricadei “războiului rece”. Ceaușescu era un adevărat erou în presa occidentală și în mediile politice din Vest. Consecințele aveau să-și facă apariția și erau cât se poate de favorabile. România devenea placa turnată a negocierilor dintre lumea bună și Est. Mai cu seamă, Orientul Mijlociu. Pentru o bună perioadă. După care…

Iminența unei cotropiri a României

În vreme ce Marea Adunare Naţională vota prin decret poziţia oficială a României privitoare la invadarea Cehoslovaciei în şedinţă extraordinară, la Bucureşti veneau informaţii cu privire la o iminentă invazie din partea Ungariei, Bulgariei şi URSS-ului. Interesat de ipoteza refugierii pe teritoriul iugoslav, de unde, în cazul unui atac armat, să conducă rezistenta naţională, Ceauşescu s-a întâlnit pe 24 august cu Iosip Broz Tito în localitatea aproapiata de graniţă, Vârşeţ. Liderul iugoslav l-a asigurat că se poate retrage oricând pe teritoriul țării sale, cu condiţia să o facă fără trupe înarmate, potrivit historia.ro.

La sfârşitul lui august 1968, situaţia lui Ceauşescu era deosebit de sensibilă. După unele date ale Securităţii, la graniţele României cu Uniunea Sovietică fuseseră masaţi 235.000 de soldaţi aparţinând Comandamentelor Odessa, Lvov şi Kiev. În dreptul gurilor Dunării şi al litoralului românesc al Marii Negre staţionau nave ale flotei sovietice. Dean Rusk, şeful Departamentului de Stat, i-a înmânat o notă lui Anatoli Dorînin, amdasadorul sovietic la Washington, prin care cerea să nu invadeze România, întrucât consecintele vor fi impredictibile. La rândul lui, președintele Chinei, Ciu En-Lai a afirmat că România poate conta în apărarea independenţei sale de suportul poporului său, cel puţin aşa îi transmitea Ceauşescu lui Tito. Cornelui Mănescu, reprezentantul României la ONU, i-a cerut reprezentantului american, George Bol, ajutor din partea guvernului SUA, în sensul unei declaraţii din partea preşedintelui american. În acest sens, preşedintele Johnson declara:”Nu asmuţiţi câinii războiului!”. În interiorul forţelor sovietice şi al statelor membre ale Pactului de la Varşovia care participaseră la invadarea Cehoslovaciei era larg răspândită posibilitatea ca România să fie și ea invadată.

Se pare că Ceauşescu întrevedea invadarea Cehoslovaciei ca un prim pas, ce ar fi fost urmat de o invadare a României. Potrivit spuselor lui Ion Pacepa, după ce a aflat de intrarea trupelor Pactului de la Varşovia în Praga, Ceauşescu a zis:”Acu-i rândul meu”.

Demersuri de apărare

Ceauşescu a luat o serie de măsuri împotriva unei posibile invazii a trupelor ţărilor vasale Sovietelor. Mai întâi, a înfiinţat Gărzile Patriotice. Apoi, pe 13 noiembrie MAN a votat o lege privire la Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei, introducând obligativitatea urmării de cursuri de pregătire militară pentru toţi elevii. Nu în ultimul rând, pe 23 august Ceauşescu s-a întâlnit cu doi activisti cehoslovaci de rang înalt, în vederea formării unui eventual front comun de apărarea împotriva Moscovei.

Securitatea a analizat modul în care se desfăşurase invadarea Cehoslovaciei pentru a anula posiblitatea repetării unui asemenea scenariu în România. Aeroporturile au fost puse sub pază strictă, iar numărul turiştilor sovietici a fost atent monitorizat. Exista o neîncredere profundă între cei trei lideri de la Bucureşti, Ceauşescu, Bodnăraş şi Maurer, şi autorităţile de la Moscova. Refuzul autorităţilor române de a permite operaţiuni militare pe teritoiul sau a făcut dificil un scenariu ca acela aplicat în Cehoslovacia Pentru organizarea rezistenţei s-a pus la punct un plan în cadrul Securităţii. Acesta a fost elaborat de Direcţia a XI-a a Consiliului Securităţii Statului, fiind încheiat abia în 1970. Purtând numele de cod Rovine-IS-70, planul prevedea antrenarea întregii populaţii pentru apărarea teritoriului naţional.

Sprijinul americano- chinez

Ambasadorul României la Washington, Corneliu Bogdan, s-a întâlnit cu Mike Mansfield, liderul majorităţii democraţie din Senat, şi cu Charles Bohlen, adjunctul Secretarului pentru Afaceri Politice. Era ideea obţinerii unui sprijin din partea americanilor, de orice natură, pentru a rezolva o eventuală criză militară românească. Imediat după 23 august, Bodnăraş l-a contactat pe ambasadorul chinez la Bucureşti, solicitând o declaraţie publică de suport din partea Chinei. În acelaşi sens, ambasadorul României la Beijing i-a solicitat lui Zhou En-Lai, liderul chinez, o întrevedere.

Administraţia Casei Albe lua în serios posiblitatea unei intervenţii în România, iar consilierul preşedintelui a întocmit un proiect al unei declaraţii care condamna o presupusă invazie:”Lumea este şocată de vestea că Uniunea Sovietică şi câţiva dintre sateliţii ei au întreprins încă o acţiune brutală împotriva unui stat independent din Europa. Atacul împotriva României şi invazia Cehoslovaciei, care l-a precedat, dovedesc o ignorare gravă a integrităţii teritoriale şi suveranităţii unor naţiuni independente. Pe 30 august, demnitarul american John Rusk a avertizat personal Kremlinul că vor urma repercusiuni grave în cazul unei invadări a României.

Informaţii venite din Occident nu erau deloc încurajatoare pentru România. Trecând peste declaraţiile de principiu, prelungirea ipotetică a invaziei Cehoslovaciei în România era considerată o problemă internă a Tratatului de la Varşovia. Singura excepţie, notabilă de altfel, a fost Germania Federală, dar aceasta singură nu avea suficientă forță pentru a interveni efectiv în ajutorul României.

Cum s-au liniștit apele

Tensiunea dintre România şi celelalte state din monolitul comunist se reducea vizibil. Întrunirea Comitetului Executiv de pe 25 august a avut ca subiect de discuţie mişcările celor două divizii sovietice şi ale trupelor maghiare din estul Ungariei, dar şi ale diviziilor sovietice din RSS Moldoveneasca. Gheorghe Stoica şi Gheorghe Apostol şi-au exprimat îngrijorarea puternică, iar Bodnăraş i-a asigurat că se iau toate măsurile pentru a preîntâmpina o invazie. În aceeaşi zi a avut loc întâlnirea dintre Ceauşescu şi ambasadorul sovietic la Bucureşti, Basov. După această dată, tonul propagandei româneşti a devenit semnificativ mai pașnic când se referea la acţiunile Moscovei.

După discuţia cu Ceauşescu, Basov ar fi folosit un telefon public, evident înregistrat, pentru a transmite Moscovei:”Am vorbit cu comandantul, nu va mai lătra, nu va mai lătra”. După discuţia cu Basov, se poate spune că luciditatea a luat locul entuziasmului în politica externă românească.

Totuși, de ce nu a mai avut loc invadarea României

România nu era pentru URSS de o importanță strategic egală cu cea pe care o avea Cehoslovacia şi nu era nici atât de aproape geografic, de influenţele occidentale. Din aceste cauze, Cehoslovacia era mult mai importantă în gulagul socialist decât România. Pentru Moscova, Cehoslovacia era vitală, România avea o importanţă redusă.

Politica externă a României, chiar dacă s-a deschis către Occident şi şi-a urmărit interesul naţional, a servit de multe ori indirect interesele Uniunii Sovietice. Nu doar ca un canal de comunicare diplomatică, dar şi ca modalitate prin care Moscova putea avea acces la tehnologie din Occident. Ceauşescu a urmărit constant o politică externă bazată pe interes naţional, nu pe loialitate faţă de Moscova. Accentuând opţiunea pentru comunism pentru a linişti Kremlinul, a încercat să câştige spaţiu de manevră în plan extern prin declararea României ţară socialistă în curs de dezvoltare. Bucureștiul nu a fost, evident, capabil să depăşească statutul de aliat al Moscovei şi nu a urmărit niciodată acest lucru.
SUA le-au comunicat românilor că au avut patru scenarii pregătite în timpul crizei. Primul era legat de o conştiinţă a Moscovei şi a sateliţilor săi. Al doilea se baza pe o reacţie impulsivă a comunităţii internaţionale. Aceste două scenarii fuseseră aplicate în timpul crizei cehoslovace fără rezultat. Al treilea scenariu avea drept punct esenţial unitatea internă, între partid şi popor. Ultimul era legat de riscul unei rupturi diplomatice între URSS şi Occident. Se pare că aceste ultime două au fost atuurile României în acel 1968.