FOTO / Imagini şocante cu unul dintre supravieţuitorii din #Colectiv, dar şi mărturii sfâşietoare despre viaţa mutilată de incendiu: „Tifonul se desface trăgând după el ţesutul necrozat sau fragmentele lizate de grefă, lăsând în urmă doar rană vie, din care şiroieşte sânge roşu, curat”

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne pe Google News

Alexandra Furnea se numără printre supravieţuitorii tragediei #Colectiv. Azi, cu câteva zile înainte de a se împlini doi ani de la incendiul blestemat, tânăra a făcut public un mesaj extrem de emoţionant. Mărturiile sale au fost însoţite de câteva poze făcute atât înainte, cât şi după operaţiile suferite în România, dar şi în Germania.

Citeşte şi: FOTO / Omagiul emoţionant al unui tată care şi-a pierdut fiul în infernul de la #Colectiv: „Va fi dedicată în memoria tuturor celor care au murit”

«Avem tot ce ne trebuie

E aproape ora 5 dimineaţa şi deschid obosită ochii. Am reuşit să dorm, însumat, vreo 2 ore. Bandajele jilave mi se lipesc de răni şi durerea începe să se trezească în corpul meu cu toată puterea de care este capabilă. Fiecare mişcare este un chin. Sistemul de susţinere pe care l-a improvizat mama cu o seară în urmă – din perne şi prosoape aduse de acasă – aşa încât să nu dorm pe spatele recent grefat, a eşuat iar colţul unei perne se atinge de rana deschisă de pe omoplat, acolo unde nu s-a prins pielea. Simt că salteaua dură îmi jupoaie carnea în timp ce încerc să îmi ajustez cumva poziţia ca să nu mai simt usturimea. Îmi vine să vomit din cauza senzaţiei dar închid ochii şi număr în gând până la 10, lent, asurzită de bătăile inimii mele panicate. „1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10”.

Vezi galeria foto
17 poze

Începe să se facă zarvă pe coridor. Sosesc rând pe rând asistentele şi aud discuţiile lor simple, de oameni sănătoşi.Trag cu urechea la glumiţele pe care le rostesc, în timp ce mă cuprind frisoanele. Este frig în salon deoarece geamurile nu sunt bine izolate iar caloriferul electric pe care ni-l dă seară de seară o asistentă cu suflet mare (în mod normal, nu ar avea voie să îl scoată din sala alăturată) nu face faţă temperaturii scăzute de afară. Încerc să mai dorm câteva minute dar, dintr-o dată, îmi amintesc că este iarăşi luni şi începe o nouă săptămână de chin. Realizez că urmează baia şi încep să tremur şi mai tare, dar de data aceasta de frică. Apoi, ca într-un coşmar care se adevereşte, văd silueta asistentei în cadrul uşii.

Cu ochi miloşi, femeia îmi spune pe nume: „Alexandra, vino la băiţă”. Mâinile i se odihnesc pe spătarul scaunului cu rotile şi ezită o clipă înainte să intre în salon ca să mă ajute să mă ridic din pat. Când face primul pas înspre mine, lacrimile îmi ţâşnesc din ochi şi se preling pe cojile de pe obrajii arşi. Încep să plâng icnit, cu disperare, termurând tot mai tare de frig şi de frică. În dimineţile cu băi, mi-e teamă că am să mor de durere în cada verde în timp ce asistentele încearcă să îmi desprindă pielea moartă de pe răni, fără anestezie. Femeia plânge cu mine şi încearcă să mă consoleze. Îmi cântă doine de la ieşirea din salon şi până în sala de baie, cu respiraţia întretăiată.

Ajunsă în salonul acela care îmi devenise iad, mă loveşte răcoarea. Cineva lăsase fereastra deschisă peste noapte iar aerul curat şi pişcător de noiembrie se amestecase cu mirosul oribil de dezinfectanţi de spital.

„E cam frig aici, Alexandra…Îmi pare rău. Cred că şi apa va fi mai rece. Nu se încălzeşte nicicum”, aud vorbele asistentei care deschide robinetul şi prinde în mâini capul banal de duş care, în ochii mei, arata ca un instrument de tortură. Femeia clăteşte cada verde şi mă ajută să mă ridic din scaun. Merg şontâc sprijinită de ea – o fiinţă mică şi fragilă – până la cadă şi mă aşez cu greu pe marginea ei. E rece iar contactul dintre guma udă şi pielea mea înfiorată îmi face rău. Când picioarele îmi sunt întinse înauntru, încep din nou să plâng. Cerşesc un analgezic şi mi se administrează Ketonal. Ceva mai puternic, vă rog din suflet! Nu se poate, vine răspunsul prompt din partea altei asistente aflate în trecere prin salon. Acum vine primul jet de apă care îmi udă bandajele lipite de răni. E îngheţat şi, peste carnea mea deschisă, se simte ca o nouă flacără, pustiitoare. Ketonalul se dovedeşte zi de zi a fi mult prea slab, aşa că…simt totul, pe viu. (…). Câteodată, bandajul este lipit rău de plagă şi apa nu este suficientă pentru a-l înlătura. Atunci, el trebuie tras. Am senzaţia că îmi umblă cineva cu amnarul prin măruntaiele fiinţei în timp ce jetul aspru al duşului îmi pătrunde pe muşchiul dezgolit de arsură şi pe tendoanele expuse. Durerea este atât de mare încât am impresia că, în orice clipă, inima mea va înceta să bată. Cada se umple de roşu şi de bandaje murdare, pe care zac lipite bucăţi de ţesut. Din cauza infecţiei, grefele au murit din nou şi în urmă au rămas suprafeţe şi mai mari de rană profundă.

Cândva, petecele acestea bolnave de carne moartă, devorată de microbi, au fost pielea mea frumoasă. (…)», a scris Alexandra Furnea pe pagina ei de Facebook.

Cea mai mare tragedie din istoria recentă a României a avut loc pe 30 octombrie 2015: În noaptea de 30 octombrie 2015, formaţia rock Goodbye to Gravity îşi lansa cel de-a doilea album, ”Mantras of War” în clubul Colectiv. Cu puţin înainte de miezul nopţii, localul a fost cuprins de flăcări care s-au răspândit extrem de repede. În urmă incendiului care a izbucnit în clubul din Bucureşti şi-au pierdut viaţă patru dintre cei cinci membri ai trupei, alături de jurnalişti şi fani. În total, 65 de oameni au murit în urma tragediei, iar alţi peste 160 au fost răniţi.