Războiul țuicii de la Caransebeș a omorât 150 de oameni beți și nevinovați. Așa s-a scris istoria uneia dintre cele mai ciudate bătălii din istorie

Pe fondul crizei otomane începută încă din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, principatele române devin teatrul operaţiunilor militare în care se înfruntau cele trei mari imperii rivale: ţarist, austriac şi otoman. În contextul episodului armat din 1787-1792 are loc o bătălie cel puţin ieșită din comun. În 1787 a izbucnit războiul dintre Imperiul Habsburgic şi cel Otoman. Lucrurile au mers prost de la bun început, turcii având probleme cu aprovizionarea, iar austriecii fiind loviți de o epidemie, astfel că anul amintit s-a încheiat în coadă de pește, cel puțin din punct de vedere militar, pentru ambele tabere. În vara anului următor habsburgii au reluat ostilităţile pornind în marş către cetatea Vidin, cu intenţia de a o cuceri. Turcii au pornit şi ei în întâmpinarea inamicilor.

Un cazon Turn Babel

Cei peste 100.000 de soldaţi ai oastei austriece îşi stabiliseră tabăra în apropierea oraşului Caransebeş. Totuși, acea sută de mii de militari ai armatei habsburgice era adunată din toate teritoriile imperiului său. Astfel, era alcătuită din italieni lombarzi, slavi din Balcani, austrieci, români și alte etnii minoritare. Această stare de fapt ridica reale probleme de comunicare între ofiţeri, majoritatea austrieci, şi trupă. În unele unităţi existau comandanți care aveau chiar traducători ce cunoşteau cât de cât limbile vorbite de militarii din oștire. Se pare că nu și la Caransebeș.

Rachiul și primele salve de tun

Contingentul de husari, ce constituia avangarda armatei, trece râul Timiş din preajmă, pentru a verifica dacă în teritoriu existau inamici otomani. Nici urmă de aşa ceva. În schimb, austriecii întâlnesc o prezenţă neașteptată, un mic grup de rromi. Buni comercianți, aceștia le oferă spre vânzare alcool semidistilat. Odată cumpărată băutura, trupa trece la consum și la petrecere. La scurt timp, un grup de infanteriști traversează râul. Observând veselia generală întețită de aburii alcoolului, pretind şi ei o parte din băutură. Husarii, bine cuprinși de efectele licorii bahice și o luciditate aproape nulă, refuză şi devin agresivi. Nu lipsea decât o scânteie pentru iscarea scandalului. Aceasta apare dintr-un foc de puşcă tras la întâmplare, conform historia.ro.

De la „Halt!”, la „Allah”

Cearta ia amploare și se transformă într-un veritabil război între cavaleria şi infanteria austriece. În toiul luptei, o parte dintre ei începe să strige disperat “Turcii! Turcii!”. Speriați, husarii dau bir cu fugiţii, convinşi că sunt confruntaţi cu un iminent pericol. La rândul lor, infanteriştii recurg la o împrăştiere dezordonată, creându-se un haos de nedescris. Deoarece oștirea austriacã era alcãtuitã dintr-o multitudine de naţii, italieni, slavi, unguri, austrieci, care nu îşi înţeleg dialectele. Situaţia devine critică în momentul în care, într-o încercare de a soluţiona starea generală de confuzie, ofiţerii austrieci strigă „Halt!”. O exclamaţie ce ajunge deformată la urechile soldaţilor, sub forma de …„Allah”. Situația escaladează dramatic. Observând manifestările săbatice ale cavaleriei şi auzind ţipetele disperate ca fiind ale unui atac turcesc, un comandant ordonă declanşarea focurilor de tun. Trăgeau, pe întuneric, unii în alţii, în cei care se retrăgeau, vorbind în diverse limbi pe care nu le înţelegeau. Într-o debandadă totală, se spune că însuși împăratul Joseph al II-lea a fost aruncat jos de pe cal. Ulterior, militarii au început să jefuiască satele vecine, dând foc caselor. Abia la lumina dimineţii următoare s-a putut vedea cât de mare a fost dezastrul.

Victorie prin neprezentare

Întreaga tabără se trezeşte, unii părăsesc cu repeziciune și în degringoladă locul cu pricina, alţii se îndreaptă mahmuri spre orice umbră sau sunet, trag zăpăciţi cu armele în toate direcțiile, convinși că sunt țintele unui asediu otoman. De fapt, ei îşi ucideau camarazii. Două zile mai târziu soseşte şi armata otomană. Avea de „înfruntat” 150 de cadavre şi un oraş pustiit de inconştiența provenită din alcool. Evenimentele au luat o asemenea amploare încât întreaga oștire austriacă s-a retras din fața unui inamic imaginar. Cu moralul căzut după acea stupidă luptă cu un inamic închipuit, habsburgii s-au retras. Astfel, Caransebeşul a devenit o pradă ușoară, fiind capturat de armata otomană fără să întâmpine nici cea mai mică rezistenţă.

Bătălia de la Caransebeș este mai degrabă considerată un episod atribuit în mod fals altui autor decât celui adevărat, de o acurateţe istorică nevalidată. Cea mai timpurie sursă majoră care consemnează catastrofa este „Istoria lui Iosif al II-lea” a lui A.J. Gross-Hoffinger, scrisă la 60 de ani de la incident, iar relatarea cea mai consistentă privind incidentul cu pricina este însă cuprinsă în „Istoria secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea până la prăbuşirea împeriului Francez, cu referinţe speciale la progresul şi cultivarea mentală”, publicată în 1843. Această menționare conţine o trimitere la „Revista militară austriacă” din 1831, pentru o istorie mai detaliată. Dacă bătălia a avut, într-adevăr, loc a fost probabil una dintre cele mai mari erori din istoria militară.

Absurdul și tragismul situației a făcut ca acest episod să fie considerat în top 10 al celor mai mari catastrofe militare din istorie, alături de bătălia de la Wabash și cea de la Agincourt.