Declaraţia halucinantă a unei senatoare de la noi. ”Am fost hărţuită sexual în repetate rânduri”

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne în Discover

Florina a vrut să tragă un semnal de alarmă pe facebook asupra faptului că lipsa de educaţie îi determină pe români să nu fie conştienţi de aceste acte antisociale şi să le trateze cu superficialitate.

„Am fost supusă diferitelor forme de hărţuire sexuală în atâtea contexte, profesionale şi personale, şi de atâtea ori, că am avut nevoie de terapie ca să înţeleg că nu era vina mea şi nici a ceea ce purtam sau spuneam, ca să pot începe să port fuste şi tocuri din nou. În adolescenţă circulam des cu troleibuzul de la mine din cartier spre centru, unde era liceul meu, şi înapoi. Şi se mai întâmpla să nu am abonament sau tichet. Într-o seară am rămas singură în autobuz cu o echipa de cinci controlori. O dată ajuns troleibuzul la capăt, şoferul a închis toate uşile şi a plecat, cred fără să ştie ce se întâmpla, iar eu am rămas cu cei cinci care au început să mă caute de buletin şi bani prin toate buzunarele, începând cu buzunarele de la haină până la buzunarele de la spate de la pantaloni.

Altă dată a trebuit să iau interviu unui „artist” cunoscut, lucram în timpul liceului la Radio România Tineret. Acesta m-a invitat în atelierul lui într-o seară. După câteva minute, s-a apropiat de mine şi pur şi simplu m-a întins pe patul lui din atelier.

Vezi galeria foto
5 poze

După facultate, am avut diverse slujbe în diferite firme. Într-o seară, rămasă singură cu unul dintre directori într-o astfel de firmă, acesta îmi cere să vin la el în birou, să îi pun un pahar de whiskey şi să încui uşa biroului după mine, că am nişte „ciorapi mişto”.

Şi tot aşa. Şi tot aşa.

Am discutat lucrurile astea nu cu părinţii sau profesorii mei, de care îmi era ruşine, ci cu surorile mele, care se confruntau cu aceleaşi situaţii. Deveniseră cumva normale pentru noi. Mă tot întrebam ce anume îi face pe oamenii ăştia să creadă că îmi pot face sau spune lucrurile astea. Ce anume din ce făceam sau spuneam îi îndemna la astfel de comportamente şi cum ajungeam eu în astfel de situaţii?

Aşa că peste timp, am început să port numai pantaloni, ţinute care să ascundă faptul că aş fi într-un fel femeie, care să arate că sunt o persoană serioasă, care doreşte să îşi vadă de treaba ei. Fustele scurte au ieşit din repertoriu rapid, un obiect pe care îl consideram vinovat de ce mi se întâmplă, deşi dacă mă uit în urmă, de fiecare dată când ajunsesem în contexte de hărţuire, nici măcar nu purtam fustă sau fustă scurtă.

Nu mi-am dat seama de comportamentul meu, de ascundere, până nu am văzut un psihoterapeut. Atunci mi-am amintit de toate. Şi tot atunci mi-am amintit că îmi place să port fuste şi câteodată tocuri înalte. Că n-ar trebui să conteze ce port. Şi am reînceput să port ce îmi place.

Din troleibuz am scăpat pentru că din spate a venit un altul iar şoferul s-a întors ca să mute troleul mai în faţă şi atunci am putut să îi bat în geam să mă lase să ies, cu cei 5 în cârca mea.

Din acel atelier am scăpat când i-am spus artistului că înregistrez ce spune.

Iar cu directorul am rezolvat-o simplu. I-am dat paharul de whiskey, am plecat pe uşă spunându-i că mă duc la toaletă, iar a două zi i-am făcut plângere către superiori şi mi-am dat demisia.

Dar hărţuirea ia multe forme şi e atât de ubicuă şi insidioasă, că începem să o acceptăm ca pe un fapt al vieţii. Pentru că multe femei nu ştiu încă, probabil, cu ce se confruntă, am ales ilustrarea de mai sus, cu câteva exemple personale, pentru a le spune că nu sunt singure, că pot şi trebuie să vorbească despre asta, şi că putem schimba, desigur, în timp, situaţia.