Povestea uluitoare a veteranului din Giurgiu care a luptat în Afganistan, Irak și Bosnia

S-a născut în 20 decembrie 1979, în București. Cumva, viața l-a purtat pe malul Dunării unde, din 2006, a spus un „Da” hotărât în fața ofițerului de stare civilă, când s-a legat de Dana, soția la care ține enorm, și fără de care nu și-ar mai vedea viața în continuare, dar și de fiul acesteia, pe care l-a „luat în căsătorie înainte de Dana”, după cum îi place să spună. CANCAN.RO vă spune povestea uluitoare a veteranului care a supraviețuit în trei războaie.

„Giurgiu este orașul care mi-a oferit o soție minunată și un copil mai bun și mai cuminte decât am fost eu, la vârsta lui. Deși am absolvit un liceu economic – specialitatea contabilitate – statistică, și am și o licență obținută la Facultatea de Management, niciuna dintre «îndeletnicirile certificate» nu au avut legătură cu Pușca Automată calibrul 5,45 mm, armă pe care am purtat-o ca militar al Armatei Române în teatrele de operații din Afganistan, Irak și Bosnia-Herțegovina”, mărturisește Ciprian Danciu.

Diferența dintre curaj și iresponsabilitate

A fost încadrat în Armata Română în anul 2000, iar doi ani mai târziu, în 2002, în urma unui proces de selecție specific, a devenit cel mai tânăr militar care reprezenta România în deschiderea teatrului de operații Afganistan, misiunea ISAF, turul 1, ca polițist militar. A urmat, în 2003, deschiderea teatrului de operații Irak, la acea vreme cea mai amplă și costisitoare misiune la care Armata Română post-decembristă participase. În 2005 a revenit în Irak, în Nasiriyah, oraș în care a fost, alături de colegi, și în 2003, iar în 2007 a răspuns „prezent” apelului pentru misiune în Bosnia-Herțegovina, misiune la a cărei deschidere nu a participat, dar pe care „am avut onoarea de o continua în linia și spiritul camarazilor și colegilor care până atunci o susținuseră cu demnitate și profesionalism”, mai spune Ciprian Danciu.

Cu o experiență de viață și cu evenimente trăite cât alții în câteva decenii, cu greu, Ciprian acceptă să povestească ce a însemnat cariera militară pe care a încheiat-o în anul 2009.

(VEZI ȘI: PLĂTESC MII DE EURO CA SĂ ÎNVEŢE SĂ ZBOARE! A PILOTAT PRIMUL AVION LA 15 ANI, IAR AZI…)

„Am avut multe de învățat, 2002 a fost un an din care consider că întreg sistemul nostru de apărare a avut multe de învățat.

În Afganistan am fost ofițer de legătură cu Poliția Afgană a Capitalei, Kabul. O experiență obositoare, o experiență din care am avut foarte multe lucruri de învățat. Eram foarte tânăr, lipsit de experiență, dar atunci lipsit și de pregătirea profesională necesară executării unei astfel de misiuni cumva de nișă. Cum spuneam, am învățat cu toții pe parcurs, atât la nivel macro, cât și la nivel individual. Eram tânăr, lipsit de responsabilități personal-individuale, fapt ce atunci îmi acorda avantajul unei doze mai ridicate de iresponsabilitate.

Spun iresponsabilitate deoarece curajul implică recunoașterea pericolelor și a riscurilor, recunoașterea fricii și asumarea unei căi de acțiune în funcție de concluziile care reies. A te arunca cu capul înainte nu este curaj, ci… iresponsabilitate. Personal nu consider ca poate fi definit «Curajul» adevărat mai mult decât înfruntarea asumată, de preferat și cu un plan, a unor pericole. Nu aveam atunci experiența necesară recunoașterii pericolelor”, povestește Ciprian.

12 noiembrie 2003 – ziua pe care n-o va uita niciodată!

Un an mai târziu, pe parcursul misiunii din Irak, a ajuns un alt Ciprian Danciu, mai „copt”, posibil și din pricina noii sale posturi: responsabil, ca parte a Unității Multinaționale Specializate (MSU- Multinational Specialized Unit), cu gestionarea activităților unității de detenție a principalei secții de poliție din Nasiriyah (ca echivalent, pentru comparație, facilitățile de arest preventiv).

„A fost, probabil, cea mai grea misiune pe care am avut-o… o misiune «condimentată» cu multe «boabe» de nu îmi doresc să mai văd… ca să spun așa. O misiune în care am simțit gustul amar al pierderii unui camarad, al pierderii unui prieten, deși nou făcut, în atacul din 12 noiembrie 2003.

Atunci, 18 camarazi italieni și-au pierdut viața, pe mulți îi cunoșteam, cu câțiva eram deja amic, cu unul devenisem deja prieten… o zi tristă a «istoriei» trupelor deplasate în Irak, o zi în care, poate pentru prima dată în viața mea, i-am mulțumit lui Dumnezeu pentru «răul cel mai mic»… puteau fi români, puteau fi prietenii mei, camarazii mei militari români.

Probabil și din cauză că a fost prima, a-i vedea trupul sfârtecat, a-l vedea împărțit la propriu, jumătate în mașină, jumătate aruncat afară, pentru mine a fost experiența care și-a pus și poate încă își pune amprenta asupra deciziilor pe care le-am luat și le iau, indiferent de natura acestor decizii.

(NU RATA: POVESTEA ROMÂNULUI CARE A CUNOSCUT ”IADUL PE PĂMÂNT”. A SLUJIT 16 ANI ”LEGIUNEA STRĂINĂ”)

A fost experiența care m-a întărit, dar m-a și conștientizat în ceea ce privește anumite lucruri pe care unii le pot numi fie «filozofie de Facebook», fie «cerșetorie de atenție», fie… cine știe, poate chiar «bravură de ocazie»… Viața este scurtă, iar durata ei este la mila bunului Dumnezeu! Planurile pe termen mediu și lung le poți face (când și dacă poți) numai pentru un grup (mai mic sau mai mare, familie sau organizație, de exemplu), niciodată un plan individual… Individul poate să fie «chemat» oricând și nimeni nu crede, nu vrea pentru că speră să nu se întâmple… prea curând”, își amintește – de acum, veteranul – Ciprian Danciu.

A continuat să își servească țara, ca militar, și a ajuns în 2005 în Irak unde, din nou, nimănui nu i-a fost ușor.

„Personal, mi-a fost încredințată aceeași misiune, în același oraș. Mi-a fost mai ușor decât în 2003. Aveam fețe familiare în jurul meu, iar eu eram o față familiară pentru ei. Cutumele și chiar anumite practici interne îmi erau deja cunoscute, iar revederea a fost o sinceră bucurie… ne cunoșteam, mă cunoșteau… îi cunoșteam și, o spun sincer, dar fără a detalia, colegii irakieni mi-au salvat viața în două rânduri în 2005″, continuă Ciprian.

Iuliu Vasile Unguraș, eroul care i-a fost prieten până la moarte…

Povestirea experiențelor din teatrele de operațiuni este continuată de Ciprian Danciu în aceeași manieră: „Sunt experiențele care au fost și sunt parte a fundației pregătirii mele ca militar, pe lângă pregătirea de care am beneficiat de la comandanții Batalionului 265 Poliția Militară (nu îi nominalizez din motive obiective) și cea oferită de ofițeri care mi-au fost chiar prieteni… și aici îl nominalizez, fără teamă că un coleg mă poate suspecta de parti-pris, pe Iuliu-Vasile Unguraș, care și-a pierdut viața în misiune în Afganistan în data de 7 aprilie 2009,  colegul și prietenul nostru, de la Batalionul 265 (din păcate au fost și mulți alți camarazi din alte unități).

Cu egoism, cu lacrimi i-am mulțumit, din nou, lui Dumnezeu că nu am fost acolo… nici nu vreau să încerc să-mi imaginez ceea ce au simțit colegii mei atunci, cei care au fost acolo…. refuz să îmi imaginez asta… refuz!”

(CITEȘTE ȘI: POVESTEA CELUI MAI EXPERIMENTAT PILOT MILITAR DIN ROMÂNIA)

De ce nu erau deloc banale chipsurile americanilor

Ce simte un militar participant la misiunile din teatrele de operații? Modest, Ciprian Danciu spune că nu poate răspunde în numele colegilor săi, ci doar în al său.

„Mândrie, când am plecat (în fiecare dintre misiuni), apăsătoare responsabilitate, pe lângă umanul și… chiar responsabilul, sentiment de teamă, pe parcursul misiunii, dezamăgire la întoarcere. Care sentiment a fost mai greu, mai apăsător? Dezamăgirea… Aparte de orice altă nevoie sau așteptare pe care, zic eu, îndreptățit ar putea să o aibă oricare militar, te aștepți la puțină apreciere… ca exemplu, societatea civilă în SUA se mobilizează și trimite pachete militarilor americani… lucruri insignifiante financiar… de exemplu… pungi de chipsuri însoțite de o banală carte poștală sau un simplu bilețel pe care scrie «Thank you for your service!».

Un gest banal și necostisitor… un gest care salvează multe vieți ale militarilor expuși la a fi afectați de stresul post-traumatic, de exemplu.

Din partea statului, ca militar care și-a riscat viața și sănătatea, te-ai putea aștepta, fără a greși, la recunoaștere a meritelor și la ocrotire în cazul în care, Doamne ferește, ai rămas invalid. Ai putea avea dreptul de a ști că, dacă vei fi «un alt număr în matematica deceselor în misiuni», soția și copiii tăi vor intra într-un sistem în care statul îți ia parțial locul, iar ei nu vor risca să moară de foame”, spune Ciprian.

„Retragerea” în domeniul privat. Dar fără a se rupe de zonele de război

„Sunt unul dintre foarte puținii «norocoși» care au reușit să aibă acces la un anumit tip de locuri de muncă începând cu 2009, an în care am luat una dintre cele mai grele decizii din viața mea, aceea de a părăsi cariera militară. Au fost și sunt mulți colegi care fac acest pas. Este trist, nu sunt motivați real să rămână în uniformă, deși mijloace de motivare există. Altfel, sunt unul dintre miile de veterani ai teatrelor de operații pe ca România îi are”, spune, cu tristețe în glas, veteranul giurgiuvean.

După demisia din armata română, survenită în anul 2009, parcursul profesional al lui Ciprian Danciu a trecut în mediul privat. O reconversie profesională, pe managementul facilităților, traseu pe care l-a urmat în companii de top (cu minim 35.000 angajați direcți) la nivel mondial, (ATCO, KBR sau G3- Systems).

„Mult din ceea ce m-a ajutat să evoluez în privat, am învățat în… ARMATA ROMÂNĂ, în misiunile la care am participat ca militar, reprezentând România”, mai spune Ciprian Danciu.

Pasiuni de om… normal!

Încă de mic, cel care a fost cel mai tânăr militar român ce a deschis un teatru de operații în 2002, în Afganistan, a fost pasionat de filatelie. A început să colecționeze timbre după ce, cumpărând un plic la poștă, în anul 1988, a găsit în el timbre de „colecție”. Era un copil, dar asta i-a deschis pasiunea! Iubește sportul, dar mai presus de toate, înotul: polo, sărituri, tot ceea ce presupune depunerea unui efort fizic.

Dar sufletul de militar nu se dezminte. Iubește armele, însă nu se apucă de „airsoft”, pentru că acestea sunt niște jucării, mai spune Ciprian.

(CITEȘTE ȘI: MĂRTURII CUTREMURĂTOARE DIN RĂZBOI ALE VETERANULUI DE 100 DE ANI: ”M-AM HRĂNIT CU RESTURI DE LA PĂSĂRI!”)

În plus, veteranul se topește după muzică. Nu cântă, spune că nu are talent, dar dacă aude o piesă clasică de blues sau rock, se oprește din orice face și o ascultă până la capăt! Dar cea mai importantă pasiune a sa este, de departe, familia, despre care vorbește cu drag. Fără familie, nu se poate ocupa de nicio pasiune, nu există, iar familia este cea care îl face să se întoarcă, viu, după fiecare misiune peste hotare, în teatrele de operațiuni.

„Dacă ar fi să o iau de la început, aș face tot armată, dar cu mintea de acum!”, mai spune Ciprian. Dar nu l-ar lăsa, pentru nimic în lume, pe fiul său să îi calce pe urme în cariera militară!

Cine deţine informaţii despre acest subiect este rugat să ne scrie la pont@cancan.ro, să ne sune la 0741 CANCAN (226.226) sau să ne scrie direct pe WhatsApp.