România fără județe! Harta administrativă a țării noastre a suferit modificări importante trecând de la regiuni și raioane la actuala formă de organizare

Cu ceva secole în urmă, regiunile istorice tradiționale erau definite în momentul constituirii Voievodatelor medievale cu majoritate românească. Mai exact, numite în limbajul popular țările române: Transilvania, Moldova, Țara Românească și Dobrogea. Efortul de emancipare de sub suzeranitatea regatului ungar a înlesnit munca de unificare a voievozilor Basarab și Bogdan. La capătul acesteia, configurația politică a Europei de Sud-Est a înregistrat, alături de mai vechiul voievodat al Transilvaniei, supus și condus de maghiari, două state românești : Țara Românească și Moldova. Înainte de alipirea sa la Țara Românească, și de cucerirea sa de către turci, Dobrogea a fost un despotat cu populație majoritar română, bulgară și greacă.

Modificări de atunci, valabile azi

Populația regiunilor istorice tradiționale a evoluat în decursul istoriei, grupurile etnice și limbile vorbite pe teritoriul lor modificându-se, uneori, în favoarea românilor, alteori în folosul altor grupuri. În prezent, românii ca grup lingvistic, sunt majoritari numai pe teritoriul țării, cu excepția județelor Harghita și Covasna, și al republicii Moldova, fostă Basarabia, exceptate fiind unitățile teritoriale autonome Găgăuzia și Transnistria. Regiunile istorice românești constituie azi cele opt provincii tradiționale : Banatul, Crișana, Maramureșul, Ardealul, Moldova, Oltenia, Muntenia și Dobrogea. Dintre ele, unele depășesc hotarele României actuale, făcând parte din țări învecinate, conform ris.org.rs.
Administrativ, s-au constituit județele (din latinescul judicium) în Ţara Românească, ținuturile în Moldova, iar în Transilvania districtele, scaunele şi comitatele. Primele menţiuni documentare ale unor judeţe se refereau la Argeş, Buzău, Dâmboviţa, Gorj, Ialomiţa, Ilfov, Motru, Prahova, putând fi considerate contemporane cu întemeierea statului centralizat muntean. Întâiul ţinut atestat este cel al Neamţului, la 1402.

Numărul acestora era aproximativ egal (24), conducerea lor fiind încredinţată unor judeţi, pârcălabi şi vornici, dregători locali cu funcţii judecătoreşti, administrative şi fiscale.

Voievozi, cnezi, juzi

În Transilvania, configurația administrativ-teritorială denotă lupta dintre autonomiile româneşti şi tendinţele de centralizare ale regatului maghiar. Drept urmare, au luat ființă mai multe comitate: Bihor, Crasna, Dăbâca, Cluj, Alba, Timiş, Satu-Mare, Caraş, Arad, Zarand şi Târnava. Comitatele, mai întâi regale, apoi nobiliare, cuprind teritoriul din jurul unei cetăţi. Ele au coexistat mult timp cu districtul românesc.

Test IQ cu chibrituri | Mutați un singur băț pentru a corecta 70-10=7

Designerul Mihai Albu, diagnosticat cu CANCER. „Voi lăsa timpul să-mi vindece rănile, chiar...

Anul 1222 atestă districtele româneşti în Ţara Maramureşului, în Făgăraş, Ţara Amlaşului şi a Rodnei. Multe dintre acestea reprezintă nuclee ale unor vechi formaţiuni politice, în cuprinsul cărora populaţia românească a reușit să rămână compactă. Aveau în frunte voievozi, cnezi sau juzi şi se conduceau după secularul obicei, în pofida ingerinţelor repetate ale regalităţii ungurești.

Un important aspect era organizarea oraşelor. În Transilvania, acestea se bucurau de autonomie, cu drept de autocârmuire, putând să-şi aleagă organele de conducere: Sfatul orăşenesc, compus din 12 juraţi, de obicei oameni cu avere, având în frunte lui un jude. Judele era şi reprezentantul regelui. Oraşul era sub dirijarea unui burgermeister (magister civicum). În Moldova şi Ţara Românească administrarea orăşenească îi revenea unui şoltuz, respectiv unui judeţ, ajutaţi de 12 pârgari, sub conducerea reprezentantului domniei, vornicul sau pârcălabul de târg.

Reformatorul A.I. Cuza

Alegerea lui Cuza ca domn al Principatelor unite în 1859 a adus o serie de reforme consistente, printre care şi cea a reorganizării administrativ-teritoriale. Conform Decretului domnesc nr. 495/1862 şi Legii nr. 396/1864 pentru înfiinţarea consiliilor judeţene, unitatea administrativă de bază a statului a devenit judeţul. Fiecare judeţ condus de prefect era împărţit în plăşi cu subprefecţi. Acestea, la rândul lor, se împărţeau în comune (urbane şi rurale). Organizarea lui Cuza opera astfel cu conceptul de judeţ, ale cărui prime atestări datează în spaţiul românesc din secolul al XIV-lea.

Ce am primit, ce ni s-a luat

Războiul de Independenţă din 1877 face să reapară Dobrogea pe harta României împărţită ulterior în judeţele Tulcea şi Constanţa, în vreme ce judeţele din Sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad şi Ismail erau smulse Moldovei de către Rusia ţaristă. Până la Marea Unire din 1918, Regatul României urma să primească, în 1913 şi sudul Dobrogei (Cadrilaterul), reprezentat de alte două judeţe, Durostor şi Caliacra. Tot atunci, Vechiul Regat urma să cunoască diferite idei de organizare administrativ-teritorială, precum căpităniile generale (1881), dregătoriile (1907), circumscripţiile regionale (1912) sau regiunile (1918).

După Primul Război Mondial

După întregirea teritorială de la finalul Primului Război Mondial, România a purces, în perioada imediat următoare, la proiecte în vederea unificării legislative, economice şi administrative. Astfel, în 1925, a fost promulgată o lege privind unificarea administrativ-teritorială, ce echivala cu recunoaşterea a 71 de judeţe, aparţinând celor 10 provincii istorice: Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Basarabia, Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia. Judeţele păstrau subdivizarea în plăşi, formate din oraşe, unele cu statut de municipii.
Pentru o scurtă perioadă, (1929-1931) România a trecut la o organizare regională, în urma inițiativei Partidului Naţional-Ţărănesc, sub administraţia Iuliu Maniu. Au fost stabilite 7 directorate ministeriale locale, practic 7 regiuni, ce reprezentau organele teritoriale ale puterii centrale, însă respectau personalitatea juridică a judeţelor din care erau formate. Acestea erau: Moldova, cu centrul la Iaşi, Muntenia, cu centrul la Bucureşti, Transilvania (Cluj), Basarabia -sudul Moldovei (cu centrul la Chişinău), Bucovina-Nordul Moldovei (cu centrul la Cernăuţi), Banatul, cu centrul la Timişoara şi Oltenia (Craiova). Din nefericire, sub administraţia lui Nicolae Iorga, care i-a succedat lui Maniu, această structură a fost anulată, întrucât nu corespundea imperativelor naţionaliste ale guvernului.

Carol al II-lea și Ion Antonescu

Sub Carol II, Bucureştiul avea să se separe de judeţul Ilfov. Mai târziu, odată cu Legea administrativă din 1938, România a fost reîmpărţită în 10 ţinuturi (+ capitala), conduse de rezidenţi regali. Ţinuturile, ale căror denumiri nu respectau tradiţia istorică, erau: Bucegiul (cu reşedinţa la Bucureşti), Ţinutul Dunării de Jos (cu reşedinţa la Galaţi), Oltul (cu reşedinţa la Craiova), Ţinutul Mării (cu reşedinţa la Constanţa), Nistrul (cu reşedinţa la Chişinău), Prutul (cu reşedinţa la Iaşi), Someşul (cu reşedinţa la Cluj), Mureşul (cu reşedinţa la Alba Iulia), Suceava (cu reşedinţa la Cernăuţi), Timişul (cu reşedinţa la Timişoara).

După rapturile teritoriale din 1940, pierderea unei părți a Moldovei în favoarea rușilor, precum şi Transilvania de Nord ca parte a Ungariei şi abdicarea forţată a lui Carol al II-lea, mareşalul Antonescu a hotărât, prin Decretul-lege din 21 septembrie 1940, revenirea la organizarea administrativă pe judeţe, desfiinţând ţinuturile din 1938. Odată cu eliberarea din 1941, aceeaşi regulă a fost aplicată şi Moldovei. Ceea ce nu era însă valabil pentru aceste teritorii proaspăt recuperate a fost faptul că judeţele funcţionau strict în calitate de circumscripţii administrative de deconcentrare şi control, ele neavând personalitate juridică.

Noile reguli comuniste

A urmat instalarea regimului comunist. După abdicarea regelui Mihai din 1947, au avut loc o serie de reforme menite să schimbe, potrivit cerinţelor Moscovei, faţa administrativă a României. Astfel, începând cu 1950, cele 59 de judeţe anterioare au fost transformate în 26 de regiuni ce cuprindeau 148 de oraşe şi 177 de raioane. Doi ani mai târziu, cele 26 de regiuni au devenit 18, iar cel al raioanelor a ajuns 183. În 1956, reducerea numărului de regiuni a continuat. Însă, numărul raioanelor a crescut până la 192.

În anii comunismului naţionalist, s-au produs modificări în toponimia regiunilor şi a oraşelor, precum şi în cantitatea acestora. Scăderea numărului de raioane şi comune, după 1960, avea să anunţe, o centralizare devenită deplină până în 1989. Cu Legea nr. 2/1968, România cunoştea o nouă organizare, foarte asemănătoare celei tradiţionale: 39 de judeţe, 2706 comune, 49 de municipii şi 189 de oraşe. Anul 1981 devenea cel al reorganizării judeţelor Ilfov şi Ialomiţa, înfiinţându-se judeţele Călăraşi şi Giurgiu.

Ce a adus nou Revoluția

După Revoluție, Constituţia din 1991 şi Legea administraţiei publice locale au stabilit ca unităţi administrative de bază judeţele, municipiile, oraşele şi comunele. Din 1996, odată cu recunoaşterea statutului de judeţ pentru fostul sector agricol Ilfov, numărul judeţelor este de 41. Mai târziu, aderarea țării la Uniunea Europeană a adus în discuţie noi obiective de regionalizare, România fiind împărţită în 8 regiuni de dezvoltare, foarte asemănătoare celor din perioada interbelică. Acestea sunt: Regiunea Bucureşti-Ilfov (cu reşedinţa la Bucureşti), Regiunea Nord-Vest (cu reşedinţa la Cluj-Napoca), Regiunea Vest (cu reşedinţa la Timişoara), Regiunea Sud-Vest Oltenia (cu reşedinţa la Craiova), Regiunea Sud Muntenia (cu reşedinţa la Călăraşi), Regiunea Sud-Est (cu reşedinţa la Brăila), Regiunea Nord-Est (cu reşedinţa la Piatra-Neamţ) şi Regiunea Centru (cu reşedinţa la Alba-Iulia).

În prezent, tot mai multe voci politice pun, din nou, problema regionalizării.