„Campionii” furtului de pe carduri. Cum a uimit România Europa cu cea mai sofisticată metodă de fraudă bancară! O poveste din 2009 despre ingeniozitate criminală, tehnologie furată și o „pisică” care a golit mii de conturi

În 2009, pe când lumea încă se obișnuia cu ideea plăților electronice, iar bancomatul devenise deja parte din rutina zilnică, România intra într-un clasament deloc onorant: cel al celor mai ingenioși hoți de carduri din Europa. Nu prin forță, nu prin jafuri armate, ci prin inteligență tehnologică dusă la extrem. Era anul în care anchetatorii vorbeau, aproape cu admirație, despre „pisicuțe” – dispozitive de copiere a datelor bancare – iar presa titra cu uimire despre o rețea care reușise să transforme furtul de pe card într-o artă digitală.

Totul a ieșit la iveală într-o zi aparent banală, pe Aeroportul Internațional „Aurel Vlaicu” – Băneasa.

Când bancomatul devenea mină de aur: nașterea „pisicuțelor” românești

În 2009, când cardul bancar încă nu devenise o extensie firească a mâinii, iar bancomatul părea un loc sigur, România ajungea – fără să vrea – pe harta neagră a criminalității informatice europene. Era anul în care „pisicuțele” românești, acele dispozitive de copiere a datelor bancare, deveniseră coșmarul băncilor din Italia, Spania și Franța. Cazul lui George Cristian Mila, prins pe Aeroportul Băneasa cu 223 de carduri neinscripționate și două cititoare de ultimă generație, a fost momentul în care anchetatorii au înțeles că hoții nu mai erau niște amatori, ci adevărați ingineri ai fraudei. Tehnologia descoperită asupra lui era cu un pas înaintea celor cunoscute până atunci: datele nu mai erau stocate local, ci transmise direct pe telefonul mobil, în timp real, fără ca dispozitivul să mai fie recuperat. Practic, bancomatul devenea o mină de aur care livra informația instantaneu. Ancheta avea să arate că România nu era un caz izolat, ci un nod într-o rețea mai largă, în care tineri foarte bine pregătiți tehnic plecau în străinătate cu dispozitive fabricate artizanal, dar extrem de eficiente. Presa vremii vorbea deja despre „școala românească de skimming”, iar anchetatorii occidentali recunoșteau, cu jumătate de gură, că multe dintre metodele descoperite ulterior în Vest își aveau originea în Europa de Est. Cazuri similare au apărut în acei ani în Roma, Milano, Madrid sau Barcelona, unde rețele de români clonau mii de carduri înainte ca băncile să își actualizeze sistemele de securitate.

România, exportator de „know-how” infracțional

Privit astăzi, episodul pare desprins dintr-un thriller tehnologic, dar în 2009 a fost un semnal de alarmă extrem de serios. Nu era vorba doar despre bani furați, ci despre vulnerabilitatea unui sistem care credea că tehnologia este suficientă pentru a ține hoții la distanță. În realitate, aceștia o luaseră înaintea tuturor. Cazul Mila a devenit un exemplu de manual pentru anchetatori: un tânăr fără antecedente majore, dar cu acces la cunoștințe tehnice, capabil să construiască un mecanism infracțional aproape imposibil de detectat. În anii care au urmat, băncile au investit milioane în securitate, au apărut cardurile cu cip, autentificările suplimentare și alertele automate, tocmai pentru a preveni astfel de situații. Dar în 2009, lucrurile erau încă la început, iar România era, paradoxal, cu un pas înaintea Occidentului – nu prin inovație legală, ci prin inventivitate criminală. Povestea „pisicuțelor” rămâne și azi una dintre cele mai clare dovezi că, uneori, diferența dintre geniu și infractor este doar direcția în care alegi să mergi.