Desi uneori avem senzatia ca putem alerga, ca suntem stapani pe soarta noastra, ca suntem in stare sa mutam muntii din loc fara acordul cuiva, e total eronat. Povestea mea Nu ma numar printre acei copii carora viata sau situatia financiara le-au oferit fericire. Suntem 6 frati, 5 fete si un baiat. Mama noastra ne-a parasit devreme, chiar prea devreme pentru varsta ei. A murit la 42 de ani de o boala necrutatoare (scleroza in placi). Eram copii, chiar prea copii, nu realizam ce inseamna sa ramai si sa cresti cu un singur parinte. La varsta de 21 de ani am avut un prieten, care credeam ca e totul pentru mine. Greseala mea sau asa a vrut Dumnezeu, am ramas insarcinata. Cand i-am dat vestea prietenului meu, n-a vrut sa mai auda de mine, daramite de copil. M-am ascuns de toti, imi era rusine sa le spun alor mei de greseala mea. Cand au aflat eram in 6 luni. Prea tarziu pentru a mai face ceva. Sprijinul si suportul moral l-am avut din partea familiei surorii mele casatorite si care avea un baietel de 7 ani. Au fost singurii care m-au incurajat sa merg mai departe, ca nu sunt singura pe lumea asta. Am nascut un baietel prematur la 8 luni cu o anemie cronica severa. Multi medici erau sceptici in privinta sanatatii copilului meu. Grijile si neajunsurile m-au determinat sa plec din tara, sa-mi las copilul de 6 luni in grija surorii si cumnatului meu. Luna de luna erau cu el la spital, analize, tratamente. S-au chinuit foarte mult cu el. Viata, sanatatea si educatia copilului meu le-o datorez lor. Ma doare inima acum, cand baiatul meu ii spune „mama” surorii mele si nu mie. Dar adevarata mama nu e cea care il naste, ci aceea care il creste. Cumnatul meu este singurul tata pe care il cunoaste. Nu au facut niciodata diferente intre copilul lor si al meu. I-au crescut ca pe doi frati. In semn de recunostinta pentru tot ce au facut si fac in continuare pentru mine si copilul meu as vrea din suflet ca aceasta masina sa o castige ei… adevaratii parinti ai baietelului meu. ROSCA COCA Iasi