Rețeta de purcel umplut a lui Radu Anton Roman. Mirosul îți încălzește sufletul!

Prin părțile Târnavelor și ale Ardealului de mijloc și de jos, acolo unde viile se întind domol pe coaste și vinul curge cu rânduială din bute, purcelul de Crăciun nu este numai hrană trupească, ci și semn de belșug, de pace și de bună așezare a casei. El se gătește nu cu grabă și nu cu asprime, ci cu blândețe, cu socotință și cu vorbă bună, căci toate cele tăiate pentru masă poartă, după datină, și o parte din sufletul sărbătorii. Aici, în Țara Vinului, la Sebeș, Apold, Alba, Aiud și până spre Lechința, fiecare mișcare are rostul ei, fiecare strop de untură și fiecare șalt de vin se pun după rânduială veche, ca lucrul să iasă bine și masa să fie cu adevărat primitoare, așa cum se cade în zilele mari ale Crăciunului.

Cum se tocmește purcelul, cu blândețe și pricepere

Se ia un purcel de lapte, tânăr și fraged. Pe dinafară se grijeste cu foc domol și cu perie de paie, până ce pielea lui rămâne curată și netedă, bună de rumenit. Pe dinlăuntru însă, se cuvine a lucra cu mare socotință și cu inimă bună.

Nu cuțit, nu fier greu să se întrebuințeze, ci numai un capăt de forfecuță, cât să se lărgească oleacă partea cea ascunsă și rușinoasă, doar atât cât să poată intra mâna după mațe și bojoci. Se scot toate, se spală și se deretică pântecele purcelului până rămâne lună, apoi se șterge bine cu cârpă curată.

Se iau măruntaiele, tăiate bucăți mari, și se pun la rumenit în untură limpede, dimpreună cu cârnați și cu bucăți de carne de porc mai grasă. Se potrivește totul de sare și boia, după știința fiecărei gospodării.

Cu această prăjeală se umple burdihanul suinucăi, se însăilează cu grijă, apoi purcelul se freacă pe dinafară cu untură sleită, sare și boia, ca să se rumenească frumos și să prindă culoare. Se așază pe spate, pe lemnișoare, într-o tavă încăpătoare, și se dă la cuptor bine încins, pe foc potrivit, nici iute, nici slab.

Câtă vreme se coace, ca să nu crape pielea și să rămână fraged și suculent, se stropește din când în când cu vin amestecat cu apă și oleacă de sare, ba și cu câte un boț de untură, după trebuință și după ochiul gospodarului.

La o asemenea bucată, se cade vin ales. Pe lângă roșiile cu trup și tărie ale Munteniei, mai potrivit este un vin alb din Ardeal, tare în fire, cu măduvă groasă, aspru și vioi, un Riesling curat, care să țină piept unturii și să bucure masa până la capăt, fără să o îngreuneze. Iar peste toate acestea se lasă Crăciunul cu pas domol, cu colinde vechi rostite rar, ca o rugăciune, și cu liniștea aceea grea și bună care se așază peste casele oamenilor. Atunci, în lumina slabă a iernii, masa nu mai este doar masă, ci adunare, pomenire și tihnă lăsată din bătrâni, din vremuri în care lucrurile se făceau încet și cu rost. Și astfel, cu vinul încălzind sufletul și cu mirosul de purcel rumenit plutind în aer, Crăciunul își împlinește menirea, ca o rânduială veche, păstrată cu grijă din neam în neam.