PRINTRE CUVINTE. Ce gust “dulce” are moartea unei cucoane

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne în Discover

Insalubru e aerul public al acestor zile! E la fel de greu respirat si teribil de infectios ca intr-o morga, unde cadavrele abandonate incep sa se descompuna.

Priveam de pe margine si privesc, fiindca nu s-a desavarsit (inca), o inmormantare pe care aproape fiecare roman a “revendicat-o” din – sunt convins – nici nu stie ce motive.

Nu exista familie de romani care pare sa nu aiba mortul pe masa! Este un priveghi national, o dezbatere smintita pe avere, un malaxor care framanta zi si noapte (in TOATE publicatiile, la TOATE televiziunile) pana si bocetele de la poalele cosciugului.

Nu mai vorbeste nimeni despre loteria bonurilor fiscale, despre coruptia din intestinele ministerelor, despre aranjamentele din fotbal, despre dietele-minune, despre nimic… Doar despre moartea unei cucoane!

Iertata-mi fie, de catre ageamiii de limba, folosirea acestui cuvant la adresa defunctei (apropo, si eu cred in tampul dicton “Despre morti, numai de bine!”), insa, pentru mine, e acea cucoana cu radacini in neogreaca. Adica o doamna de moda veche, cu tabieturi de boieroaioca si, pe alocuri, razvratiri de provinciala parvenita, dar, pana la urma, doamna!

Ce se intampla in aceste zile mi-a reamintit de replicile din “Concert din muzica de Bach”, un soi de premonitie de pe la 1927 a Hortensiei Papadat Bengescu cu privire la disparitia de azi a cucoanei.

Pe drumul cel din urma al personajului Sia din roman, clevetitorii au prins gustul conversatiilor maladive: “(…) Ai vazut, draga, ce bine o prindea pe Maria negrul doliului? (…) Vai, si biata Sia, ai vazut cum se umflase in sicriu? (…) Dar cata lume draga, cata lume… Si numai lume buna! Insa au venit mai mult unii pentru altii, nu pentru moarta!”

Drojdia umana ramasa in urma inmormantarii din carte (altfel, o carte pe care daca n-ai citit-o n-ai voie sa-ti inramezi in CV diploma de Bacalaureat!) a fermentat pana azi si a capatat un gust dulce in societatea actuala. Nimanui nu i se strange gura punga cand peioreaza pe seama mortii cucoanei. Dimpotriva!

Se vorbeste cu nesat despre raposata ca si cum s-ar infuleca, pe nerasuflate, cu mare pofta, un desert divin! “Desertul” dupa o zi silnica de munca sau dupa o sfada conjugala, sfarsita cu o palma si o injurata de mama.

Nimic nu e mai dulce decat… inmormantarea unei cunoane, la care noi sa participam NU pentru moarta, ci “mai mult unii pentru altii”.

Dar oameni buni, cucoana asta, care tocmai se cazneste sa treaca apele Styxului, nu e a noastra! Pana si fiica ei s-a „lepadat” (initial) de ea, de ce am revedinca-o noi?! Nu mai bine o lasam se odihneasca in pace, fara sa gustam din… “dulcele” mortii ei?

Stiu, dar asta ar insemna sa nu ne mancam „desertul”… Si cine oare se poate abtine?