Când începi să povestești de pe ”vremea ta”, e clar că ești măcar la maturitate avansată dacă nu cumva se apropie pensia. Fie! Pe vremea mea, copiii nu stăteau pe TikTok și cu capul în telefoane sau tablete, ci pe-afară, până când începea corul părinților să își cânte aria: „Intrăăă în casăăăă că se întunecă!” Și normal că nu intra mai nimeni. Se pornea celălalt cor: Mai staaau! După o scurtă negociere ce se ținea ad-hoc, de obicei ți se mai acordau un sfert de oră sau o jumătate de oră, în funcție de cheful și bunătatea părinților. Mai aveai o tură de „de-a v-ați ascunselea”, o repriză de „Țară, țară, vrem ostași!” și cel puțin un scandal mic legat de cine s-a pus la „stâlp” fără voie.
Fetele jucau elasticul cu o precizie matematică demnă de NASA: „până la genunchi, până la șold, până la gât”. Băieții? Fotbal între blocuri sau ping-pong pe masa care avea trei colțuri și un picior șubred. Se mai lăsa cu câte un geam spart, câte o urecheală de la administrator.

Cât despre părinți…era mai simplu! Nu tu after-school, nu tu bone, nu tu luat de la școală cu mașina! Erau liniștiți: copiii veneau singuri de la școală, cu cheia de gât, și sunau de pe fix că doar fix exista la unul dintre părinți la serviciu să anunțe că a ajuns acasă. Cei care aveau bunici cu care să stea până se întorceau părinții erau norocoși! Școala era sfântă nene. Uniformă, șorțuleț, matricolă, părul tuns regulamentar — și nu mișca nimeni în front. Mai luam și cîte un arătător pe spinare, cîte un tras de perciuni, mai stăteam la colțul clasei pedepsiți. Și uite că am ajuns oameni! Nu există amintiri din copilărie fără dulciuri! Dulciurile pe ”vremea noastră” ? Eh, dulciurile erau o specie cam rară, aproape mitologică! Noroc cu bunicile și mamele noastre care deveniseră adevărate alchimiste în bucătărie.Ce șefi la cuțite? Cu două ouă, un pumn de făină și oleacă de zahăr împrumutat de la vecina scoteau plăcinte și prăjituri de te lingeai pe degete. Clătitele și gogoșile erau și ele la mare căutare, ba chiar și orezul sau grișul cu lapte! Mai nasol a fost către sfârșitul anilor ’80…ouăle se vânau ca aurul: dacă prindeai un carton, simțeai că ai câștigat la loz în plic. Cum necum ne descurcam!

Și totuși, existau și dulciuri în comerț. Bomboanele fondante roz, mie nu prea îmi plăceau, mai bine mă lipseam, dar prietenii mei de joacă le mîncau ca haplea. Mie îmi plăceau bomboanele cubaneze care se vindeau la kilogram la Băcănie, cel mai mult cele cu gust de căpșuni! Aveam cerul gurii chisăliță! Dar cred că de departe cea mai celebră marcă a fost, este, și poate că doar Kinder să o bată în luptă dreaptă, Eugenia! Regina dulciurilor, doi biscuiți cu cremă de ciocolată și cacao! Simplu și la obiect!
Bomboanele Cip ocupau și ele un loc fruntaș! O cutie de plastic cu 100 de drajeuri mici, colorate, cu o coajă crocantă și ciocolată înăuntru. Înainte să le mănânci te jucai întâi cu ele căci păreau niște biluțe. Cu mâinile curate sau murdare până la urmă tot le mâncam și nici atâtea boli nu făceam.
Nugaua se mai găsea și ea. Lipici dulce pe onoare mea! Ți se lipea de dinți, de obraji, de buze, de mâini, iar dacă era vară riscai să umble după tine albinele și muștele. Și lor le plăcea nugaua! În lipsă de Red Bull sau alte băuturi energizante mai băgam și glucoză! Era cu forma unei ciocolate, de aici și succesul de care se bucura. Ne amăgeam că e ciocolată dar nu era! Era doar glucoză solidă, pe înțelesul tuturor, zahăr pur cu un pic de aromă de vanilie! Băteam tot cartierul la fotbal după 3 pătrățele de căciulă. Dacă prindeai o ciocolată Kandia jurai că e Crăciunul. Uneori se găsea, alteori doar circulau legende că s-ar fi văzut la Alimentara. Celebra expresie „s-a băgat la Alimentara”!
De la un moment dat au început să apară și Gumele Turbo —gustul era beton dar se ducea cam repede! Dar surprizele, ei bine aici era adevărata șmecherie. Le adunai într-un „portofel” confecționat cu mândrie din coperți de caiet sau de carte, și dacă te simțeai în vână jucai așa numitul joc ”portofelul cu surprize”. Se scoteau din portofel una, două, 10 surprize, după cheful jucătorilor, care se puneau la o distanță apreciabilă, unele peste altele, de obicei cu o piatră peste ele ca să nu zboare. Se trăgea o linie cu creta cam la 10 metri, apoi fiecare dădea cu portofelul lui încercând să zboare surprizele. Cel care le zbura primul câștiga toate surprizele. Se mai lăsa și cu ”oftică” și bumbăceală dar așa erau vremurile, și nu ne mai plângeam de atâta bullying.
Apărea înghețata Polar, lipicioasă, rece și ieftină. Cine era gospodar mai avea încă bani de la Crăciun de la colindat. Era și înghețata la vafă de vanilie sau ciocolată. Țin minte și acum chioșcurile de înghețată și vânzătorii cu halate albe dar și petele de pe tricoul meu după ce consumam minunea. Oricum toate tricourile erau o colecție de pete și diverse mizerii în funcție de meniul zilei, dulciuri și jocurile practicate. La fel și coatele sau genunchii noștri, negri de praf și mizerie și cu diverse bube și julituri, adevărate medalii de război!
Ce cola, ce sucuri peste sucuri. De cele mai multe ori ne mulțumeam cu clasiciul pe atunci compot! Dar mai era și Brifcorul! Un soi de Fanta a acelor vremuri! Îl găseai uneori la Alimentara, alteori direct pe stradă, în copăi imense pline cu gheață, de zici că venea din Antarctica, nu din fabricile comuniste. Mai erau și siropăriile — mici chioșcuri la stradă unde primeai sirop de căpșuni sau vișine peste care se turna sifon din belșug. Paharele se spălau în fața ta de obicei, aveau așa o chestie care împroșca apă în ele. Igienic sau nu, am învins! În zilele alea toride de vară, când asfaltul și smoala ți se lipeau de tălpile tenișilor, siropul ăla era vis!

După Revoluție, dulciurile turcești au intrat peste noi buluc ca vedetele la Nuba: Bonibon, Jelibon, biscuiții Ülker. Nici nu știai ce sunt, cum se mănâncă, dar băgai. Venise democrația pe limbă și în stomac. Totul era brusc mult mai colorat, mai dulce, mai aromat. Ne fugeau ochii în toate părțile când intram în noile magazine care vindeau orice…de la cuie la săpunuri, blugi și aur, dulciuri și televizoare sau chiloți. Mă consider un norocos, am avut mătușă în Germania așa că mâncam ce alții nu vedeau încă nici în reclame!
Nu uităm desigur, sucăriile! Așa le botezasem noi în cartier. Adică magazinele sau chioșcurile unde vindeau celebrele Fresco și Tec — sucuri la dozator la care se făceau cozi interminabile. Luai și la pachet la sticlă uneori, pentru acasă. La fața locului ți le dădeau în pahare subțiri ca hârtia de calc iar aromele erau felurite. Kiwi, portocale, cola, ananas, bine acidulate și mai ales pline de chimicale.

Astăzi, multe dintre aceste dulciuri s-au întors pe rafturi: Eugenia, CIP, gumele Turbo. Semn clar că gustul nostalgiei nu moare. Ba chiar prosperă. Românii cumpără cu aceeași bucurie ca acum 30-40 de ani, iar uneori bucuria se transferă și către generațiile mai tinere. Desigur, poate că nici atunci și nici acum nu fac parte din categoria de top a dulciurilor, dar nostalgia e nostalgie și e cool!
Până la urmă, copilăria noastră nu a fost despre cât de multe aveai. A fost despre cât de bune păreau toate. A fost despre prieteni, jocuri, strigături pe stradă, plăcinte calde și dulciuri rare care îți umpleau ziua. A fost despre o bucată de nuga, o Eugenie, niște bomboane Cip care, sincer, avea mai mult suflet decât 90% din patiseria modernă. Și ne-au rămas în suflet și în colțul ochiului de unde parcă mi se adună o lacrimă!
CITEȘTE ȘI: Dulciurile copilariei noastre! Mai tii minte ce gust aveau Gumela, bomboanele Cip si Brifcorul?
NU RATA: Ciocolata care va DISPĂREA de la raft! E iubită de români, dar firma producătoare e falimentară