Martie 1990: când românii și maghiarii au ajuns față în față

La peste trei decenii de la violențele de la Târgu Mureș, întrebările esențiale au rămas: cum s-a putut ajunge atât de repede de la solidaritatea Revoluției la confruntare interetnică, cine a alimentat ruptura și de ce, din când în când, aceleași tensiuni par să revină, ca și cum cineva ar ști exact unde să apese. De la martie 1990 la Valea Uzului și până la scandalurile simbolice ale ultimilor ani, relația româno-maghiară a fost uneori împinsă spre conflict. Și totuși, dincolo de provocări, viața reală spune altceva: românii și maghiarii conviețuiesc, în marea lor majoritate, în liniște.

Primele semne ale rupturii

La începutul lui 1990, România ieșea din dictatură cu răni deschise, cu instituții prăbușite și cu o societate care abia învăța ce înseamnă libertatea. În decembrie 1989 muriseră împreună români, maghiari, germani, sârbi, romi. Pentru o clipă, părea că vechile fisuri pot fi depășite printr-un ideal comun: ieșirea din totalitarism și intrarea într-o lume a demnității și a drepturilor egale.

Și totuși, numai câteva luni mai târziu, la Târgu Mureș, această speranță s-a transformat în groază.

Întâi au apărut semnele rupturii. Școli separate. Dispute în jurul Liceului Bolyai. Cereri de separare în universități. Tensiuni tot mai puternice în jurul limbii, simbolurilor și comemorărilor istorice. Apoi 15 martie, cu încărcătura sa simbolică pentru maghiari, dar percepută de mulți români ca o provocare, mai ales în contextul arborării drapelelor ungare, al schimbării unor inscripții și al unor acte de vandalizare ori profanare a unor simboluri românești. Au urmat demonstrații și contrademonstrații, manifeste șovine, zvonuri, teamă, reacții în lanț.

În 16 martie, tensiunea a crescut și mai mult. S-au înmulțit incidentele, acuzațiile și episoadele de refuz, umilire sau provocare. S-a instalat sentimentul că orașul nu mai este unul singur, ci două tabere care nu se mai ascultă și nu se mai recunosc. Lipsa unei informări reale și complete, dublată de manipulare și intoxicare, a făcut restul. Peste tot plutea aceeași întrebare: cine alimentează această ură și cui folosește?

Punctul culminant a venit în 19 și 20 martie 1990, când Târgu Mureș a devenit scena unui conflict interetnic de o violență cumplită. Pietre, bâte, răngi, sticle incendiare, oameni bătuți cu bestialitate, răniți și morți. Cordonul slab al forțelor de ordine s-a rupt. Armata a intervenit târziu și ineficient. Martorii au descris haosul, cruzimea, dezlănțuirea unei furii aproape de neînțeles într-un oraș care, până nu demult, trăise în aparența unei conviețuiri normale.

Târgu Mureș a rămas, până azi, una dintre cele mai dureroase dovezi că prăbușirea unui regim nu aduce automat și vindecarea unei societăți. Când instituțiile sunt slabe, când adevărul întârzie, când spaima și zvonul circulă mai repede decât informația, conviețuirea poate fi sfâșiată într-o clipă.

Un conflict care a grăbit renașterea structurilor informative

Evenimentele din martie 1990 au avut și un efect politic major. La doar câteva zile după confruntările de la Târgu Mureș, pe 26 martie 1990, a fost înființat oficial Serviciul Român de Informații. Securitatea fusese dizolvată formal la sfârșitul lui decembrie 1989, însă o mare parte a vechilor cadre și structuri a fost rapid reciclată în noile servicii.

Această succesiune de evenimente a alimentat încă de atunci suspiciuni puternice. Pentru mulți, Târgu Mureș a fost nu doar o tragedie interetnică, ci și momentul care a convins o parte importantă a populației că statul are nevoie urgentă de un nou serviciu secret. De aici s-a născut, în spațiul public, bănuiala că violențele n-au fost doar rezultatul unor tensiuni spontane, ci și al unor provocări, manipulări și jocuri din umbră.

Trebuie spus limpede: aceste suspiciuni au existat și continuă să existe, dar responsabilitatea exactă pentru escaladarea evenimentelor rămâne, și astăzi, subiect de controverse, interpretări și dispute istorice. Ceea ce se poate afirma fără rezerve este că statul postrevoluționar a fost incapabil să prevină violența, să o controleze rapid și să lămurească în mod convingător toate întrebările care au rămas în urma ei.

De aceea, pentru mulți români, dar și pentru mulți maghiari, Târgu Mureș 1990 nu este doar o rană a trecutului. Este și un avertisment: într-o societate fragilă, dezbinarea poate fi întreținută din umbră, uneori de forțe interesate să transforme neîncrederea în conflict deschis.

Valea Uzului: dovada că fitilul nu a dispărut

La aproape trei decenii distanță, cazul Valea Uzului a arătat cât de repede pot reaprinde simbolurile un conflict care pare stins.

În 2019, disputa legată de Cimitirul militar de la Valea Uzului a pornit de la amplasarea unor cruci dedicate soldaților români, într-un spațiu revendicat și interpretat diferit de autoritățile române și maghiare. Pentru o parte a comunității maghiare, gestul a fost perceput drept o intervenție abuzivă și o rescriere simbolică a memoriei locului. Pentru mulți români, reacția de blocare a accesului și acoperirea crucilor cu saci negri au fost văzute ca o insultă adusă memoriei eroilor români.

Pe 6 iunie 2019, tensiunea a izbucnit în mod deschis: lanț uman, îmbrânceli, poartă forțată, acuzații reciproce, mobilizare politică și mediatică. Din nou, un spațiu de reculegere și memorie a fost transformat într-un front simbolic. Din nou, spiritele au fost aprinse de o combinație de orgoliu identitar, propagandă, lipsă de încredere și instrumentalizare politică.

Valea Uzului a confirmat ceea ce Târgu Mureș anunțase cu mult timp în urmă: atunci când memoria, teritoriul și simbolurile sunt folosite ca arme, conflictul poate fi reactivat oricând. Parcă la un semn. Parcă împins de o mână care știe exact unde să atingă nervii cei mai sensibili ai ambelor comunități.

Gesturi simbolice, reacții reale: cazul Hans Klemm

În același registru al sensibilităților identitare s-a înscris și episodul în care ambasadorul Statelor Unite la București, Hans Klemm, s-a fotografiat ținând steagul secuiesc, primit cadou de la primarul din Sfântu Gheorghe. Gestul a provocat imediat reacții puternice în spațiul public românesc.

Pentru unii, a fost o simplă fotografie de protocol, fără semnificații politice majore. Pentru alții, a fost un gest neinspirat, care a ignorat un teren deja încărcat de tensiuni istorice și simbolice. Ministerul Afacerilor Externe a transmis atunci că asemenea vizite presupun și înțelegerea existenței unor sensibilități locale, iar Ambasada SUA a subliniat că ambasadorul reprezintă Statele Unite în întreaga Românie și se întâlnește cu diferite comunități din toate zonele țării.

Episodul a fost relevant nu atât prin gravitatea sa, cât prin reacția pe care a stârnit-o. El a demonstrat încă o dată că, în relația româno-maghiară, simbolurile nu sunt niciodată neutre. Un steag, o placă, o statuie, un cimitir, o fotografie-toate pot deveni detonatori emoționali într-un spațiu unde istoria nu este doar trecut, ci și combustibil politic.

Și totuși, realitatea de fiecare zi este alta

Cu toate acestea, adevărul profund al relației dintre români și maghiari în România nu este cel al violenței, ci al conviețuirii.

Dincolo de marile crize, de manipulări, de excese naționaliste și de episoadele în care istoria pare împinsă din nou spre conflict, realitatea socială este mult mai calmă și mai firească. Românii și maghiarii lucrează împreună, trăiesc în aceleași orașe, își cresc copiii în aceeași lume, fac afaceri, împart cartiere, piețe, universități și locuri de muncă. Există familii mixte, prietenii vechi, solidarități reale și o normalitate tăcută care rareori ajunge în titlurile de presă.

De aceea, poate cea mai importantă lecție a lui martie 1990 și a episoadelor care i-au urmat este aceasta: conflictul nu trebuie negat, dar nici confundat cu întreaga realitate. Da, ura poate fi provocată iar rănile pot fi redeschise. Există mereu tentația unor actori interesați să reaprindă resentimente vechi. Dar la fel de adevărat este că majoritatea românilor și maghiarilor din România nu trăiesc în logica urii, ci în aceea a vecinătății, a rutinei, a cooperării și a păcii.

Nu groaza este starea firească. Nu sângele este destinul. Nu vrajba este viitorul.

Viitorul stă în luciditate, memorie corectă și refuzul de a mai lăsa pe nimeni să transforme diferența în dușmănie.

CITEȘTE ȘI: Ungurii au învățat românește și trec granița la noi, special pentru cumpărături: ”Alimente, haine”

Mesajul uluitor al primarului din Sfântu Gheorghe. Edilul cere, din nou, autonomia Ținutului Secuiesc