Mesajul emoţionant al lui Tudor Chirilă despre tatăl său. ”Pe tata nu am apucat să-l văd cum moare. Nu l-am ţinut de mână, nu ne-am luat rămas bun”

Publicat: 21/11/2017 | 18:11

Tudor Chirilă a avut parte de o aniversare tristă, pentru că s-au împlinit 19 ani de când tatăl lui, reputatul gazetar sportiv Ioan Chirilă, a plecat dintre noi. Muzicianul trupei ”Vama” a compus un text emoţionat despre ce a însemnat copilăria şi adolescenţa lui alături de tatăl său.

Acum 19 ani tata murea într-o dimineaţă de noiembrie. Între timp ziua asta a pierdut din durere şi a rămas un prilej de amintire. Colegii lui spun că a fost cel mai mare gazetar de sport din istoria României. A scris douăzeci şi nouă de cărţi despre fotbal şi alte sporturi. A muncit ca traducător în prima parte a vieţii lui, până să ajungă redactor la Sportul Popular. A avut o cronică duminicală la radioul naţional. Vocea lui era inconfundabilă, la fel cronicile. S-a folosit de o cultură vastă ca să impună un stil unic în care sportul devenea mereu pretext pentru literatură. Cred că a suferit pe ascuns pentru că viaţa l-a împiedicat să ajungă scriitor. Viaţa am fost noi, copiii lui pe care a trebuit să-i crească. A fost un tată la care ne-am uitat mereu în sus, deşi el era atât de aproape de noi. Pe biroul meu de acasă e o fotografie din care tata priveşte pătrunzător cu ochii lui căprui în timp ce buzele se întind imperceptibil către un zâmbet ştrengăresc sub nasul lui coroiat, grecesc.

Tata era, mai presus de toate, un om bun, generos şi modest care nu se sătura să înveţe. Una din imaginile care mă urmăreşte din copilărie e cu tata pe canapea răsfoind concentrat o enciclopedie Larousse. N-am reuşit să moştenesc nici generozitatea, nici bunătatea lui cu atât mai puţin curiozitatea care l-a transformat într-un personaj atât de luminat. Mai devreme vorbeam la telefon cu mama şi ne întrebam ce rost au toate cuvintele astea. (…)

După ce am devenit părinte am înţeles mai profund că un copil îşi va privi tatăl diferit, la vârste diferite. Aici unde sunt eu acum e mai importantă istoria mea personală cu tata decât nevoia orgolioasă de a aminti unei lumi întregi că el a fost Ioan Chirilă. Astăzi el e tata, care deschidea uşor uşa camerei mele doar ca să verifice dacă citesc şi o închidea imediat, la fel de încet, cu delicateţe şi un zâmbet satisfăcut pe faţă. Bărbatul care m-a ţinut strâns în braţe în timpul cutremurului din ’77(poate de la strângerea aia puternică nu mi-e mie frică de cutremure). Acelaşi tata care cobora din bloc cu paşii uşor târşâiţi douăzeci şi doi de ani mai târziu ca să vadă maşina formaţiei, să schimbe două vorbe cu colegii mei din Vama Veche şi să-i spună drum bun lui fi’su. Umbra impunătoare şi grea care îşi făcea loc timid în somnul meu de dimineaţă şi mă trezea ca să merg la şcoală. Ouăle năclăite în crutoane şi ceaşca mare de cacao cu lapte. Îndemnul sever care mă făcea să mă gândesc la ceai: – Mestecă ce-ai în gură. Ghiozdanul. Pe tata nu am apucat să-l văd cum moare. Nu l-am ţinut de mână, nu ne-am luat rămas bun. Şi cred că e mai bine aşa. De puţin timp am început să mă gândesc că pentru tatăl care pleacă e infinit mai greu decât pentru fiul care rămâne. Au trecut nouăsprezece ani fără tata. Nouăsprezece ani cu tata.”

Citește și...