Situaţia dramatică din Siria, declanşată după ce a început o bătălie cumplită între forţele guvernamentale şi cele ale rebelilor, care au format apoi ramuri ale unor organizaţii extremiste, a dus la apariţia celui mai mare exod de refugiaţi din ultimii şaptezeci de ani, fiind depăşit ca mărime şi gravitate doar de cel care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial. Milioane de oameni şi-au abandonat cu disperare locuinţele şi au pornit spre Europa, încercând să-şi refacă viaţa în pace, departe de infernul sirian.
Însă, printre cei care sunt acum captivi şi într-un pericol iminent de a cădea victime atât atacurilor chimice, (detalii AICI) cât şi ale contraatacurilor organizate de SUA, care au lansat în miezul nopţii zeci de rachete spre teritoriul Siriei, se numără şi multe românce. Acestea au devenit prizoniere fără voie, într-un adevărat război, singura lor vină fiind că şi-au ascultat inima şi au plecat din România, urmându-i pe cei cu care s-au măritat în Siria. Unul dintre românii care locuieşte în zona cea mai afectată de atacurile armate ce curg fără încetare din partea ambelor tabere, a dezvăluit în exclusivitate pentru CANCAN.ro, site-ul nr. 1 din România, care este acum starea româncelor care speră încă să poată ieşi cu bine din iadul din Siria:
„Există încă o comunitate românească în oraşul Homs, la nord de aerobaza vizată de către atacul american, (detalii AICI) însă nu au fost afectaţi direct de către aceştia. Comunitatea respectivă este formată în mare parte din românce căsătorite cu cetăţeni sirieni, care din anumite motive nu au părăsit încă oraşul, cu toate că acesta nu are deloc un nivel ridicat de siguranţă”, ne-a declarat acesta. O mărturisire sfâşietoare făcută de o altă româncă, Iuliana Lorincz, pentru actualdecluj.ro, dezvăluie proporţiile dramei trăite de cei din Siria: „Cei din ISIS ucid cu o plăcere… foloseau şi cuţite cu lama neascuţită pentru a chinui şi mai tare. Puteau ucide pe oricine din orice motiv. În centrul oraşului Rakka, foarte aproape de unde locuiam, se puneau de jur împrejurul unei pieţe ţepuşe. Zile întregi în ţepuşe erau aşezate capete de oameni. Şi le lăsau acolo. Trupurile erau puse grămadă peste grămadă în trezine, maşinile alea cu trei roţi şi erau cărate de colo-colo ca să vadă toată lumea. Nu-mi lăsam deloc copiii să iasă afară. Băiatul cel mic a leşinat de frică într-un moment. Mi-a venit să mor, nu ştiam ce să fac”.