Femeile lui Constantin Brâncuşi

Când vine vorba despre personalităţi care au schimbat destinul lumii, care au creat capodopere incredibile sau cărora istoria le-a dat aura de genii, nu ne mai gândim că şi ei au fost oameni. Le mitizăm existenţa şi uităm că tot ce au creat a fost de cele mai multe ori rezultatul unor suferinţe, bucurii, emoţii, experienţe profund umane.

 

 

Dar marii maeştri au fost în primul rând oameni spectaculoşi, cu poveşti extraordinare şi reţete de viaţă interesante. Despre artistul Constantin Brâncuşi se ştie că îi plăcea solitudinea. Trăia în atelierul lui din Impasse Ronsin, la Paris, şi zile întregi cioplea şi experimenta până ce ajungea la forma perfectă. Însă când venea vorba de prieteni, mese, petreceri, femei, ehehe, şi aici maestrul Brâncuşi căuta perfecţiunea. A trăit din plin, cu forţă şi cu multă poftă de viaţă.

 

Un jurnalist de la revista "Vanity Fair" povestea în 1922: "O masă gătită de Brâncuşi e un eveniment special şi plin de spectacol. Sunt invitaţi trei prieteni, iar maestrul găteşte pentru ei la focul sobei construite chiar de el în atelier. Unul dintre oaspeţi e femeie şi el aşază masa chiar în faţa ei. Cu gesturi galante, aranjează tacâmurile, farfuriile şi pune şi un vas cu flori, care amestecă fabulos nuanţe ce amintesc de Matisse şi Redon. E un mare connoisseur de vinuri şi lichioruri fine. Poartă saboţi din piele, pantaloni de culoarea pământului, o cămaşă verde-pădure şi aşază pe masă fripturi care pot fi măsurate în metri".

 

Între 1920 şi 1930, atelierul lui Brâncuşi a fost locul de pelerinaj al multor parizience elegante, bogate şi colecţionare de artă modernă. Aceste întâlniri s-au transformat uneori în prietenii, alteori în iubiri şi una dintre ele l-a făcut pe maestru tată. Galeria de portrete de femei din portofoliul de lucrări ale artistului este martorul tăcut al acestor relaţii pline de mister. Constantin Brâncuşi a fost unul din cei mai mari artişti români, dar şi un iubit şi iubitor de femei splendide.

Despre dragostea dintre Maria şi Neica Costache şi alte iubiri ale maestrului Brâncuşi  pe www.eroiiromanieichic.ro

Domnişoara Pogany

În 1913, Brâncuşi expune în Statele Unite lucrarea "Domnişoara Pogany". Sculptura are un succes fabulos. Ochii enormi, celeşti şi capul ovoid au stârnit controverse, chiar şi ironii, însă sensibilitatea lucrării a învins. Iar povestea sculptată a domnişoarei cu mâinile împreunate şi chipul fin ascunde o dragoste care a durat 26 de ani. Brâncuşi a întâlnit-o pe pictoriţa Margit Pogany în 1909, când tânăra artistă i-a pozat maestrului pentru o lucrare. "Am pozat pentru el de mai multe ori. De fiecare dată începea şi termina un nou bust. Fiecare era frumos, minunat de real. Eu îl rugam să-l păstreze ca variantă finală, dar el izbucnea mereu în râs şi arunca bustul înapoi, în lada cu lut din colţul atelierului, spre marea mea dezamăgire", povestea Margit.

 

Despre relaţia dintre Brâncuşi şi Margit s-a scris mult, iar povestea de dragoste a ieşit la lumină după moartea lui Pogany, când a fost dată publicităţii corespondenţa pe care pictoriţa a avut-o cu românul din 1911 până în 1937. Pe 19 ianuarie 1919, Margit Pogany îi scrie lui Brâncuşi din Lausanne: "Tot timpul mă gândesc la tine şi la tandreţea cu care ai avut grijă de mine. Mi-ar fi plăcut să-ţi dau la fel de multă bucurie câtă mi-ai dăruit tu mie". În 1914, când Brâncuşi a călătorit până în România, s-a oprit mai întâi în Bucureşti, să-şi viziteze iubita. Din păcate, Pogany nu mai era în oraş şi într-una din scrisori îi împărtăşeşte dezamăgirea: "Este atât de dureros că nu am reuşit să ne revedem!".

Vacanţă în România cu frumoasa Eileen Lane

În anii '20, în atelierul lui Brâncuşi intră o irlandezo-americană superbă, nefericită în dragoste (tocmai rupsese logodna cu iubitul ei) şi mai tânără cu 20 de ani decât artistul. Cei doi încep o idilă, dar tânăra americană se teme de gura lumii, pentru că simţea că e o relaţie nepotrivită cu mult mai coptul ei maestru.

 

Brâncuşi, un om liber şi fără prejudecăţi, îşi invită muza şi iubita în ţara lui: "De ce nu vii cu mine în România? Asta îţi va schimba ideile. Nu trebuie să-ţi faci probleme de ce vor zice oamenii, te voi prezenta drept fiica mea". Vacanţa celor doi în România a durat între 11 septembrie şi 7 octombrie 1922, timp în care au vizitat Sinaia, Peştişani şi la întoarcerea spre Paris au mai rămas câteva zile la Roma şi Marsilia. Cunoscuţii cuplului au speculat că după această călătorie Eileen Lane a început să viseze la rochia de mireasă, dar maestrul i-a lăsat clar de înţeles că nu are chemare de soţ.

 

Dezamăgită, Eileen s-a întors la ea acasă, s-a căsătorit şi cu siguranţă s-a mai revăzut cu iubirea din tinereţe. Într-una din scrisorile ei către Brâncuşi mărturisea (1923): "Aş vrea să‑ţi mulţumesc pentru întâlnirea de ieri, Brâncuşi. M-am bucurat enorm să te revăd. Dar am şi suferit. Mi-a fost teamă să-ţi arăt sentimente pe care nu mai am dreptul să ţi le dezvălui".
Povestea dintre Brâncuşi şi Eileen Lane a trecut, dar a rămas posterităţii o sculptură inspirată de personalitatea, fragilitatea şi teama de gura lumii a tinerei lui iubite: "Eileen Lane".

 

A urmat prinţesa Marie Bonaparte. Moştenitoare a unei mari averi, Marie a trecut pragul atelierului lui Brâncuşi tot pentru a poza. Ea a fost modelul pentru controversata «Prinţesa X», care a provocat un scandal imens în 1919, când artistul a expus-o la Grand Palais. Toată lumea s-a îngrămădit să comenteze că lucrarea care seamănă cu un falus erect, dar Brâncuşi a explicat: «Statuia mea, înţelegeţi domnule, este femeia, sinteza însăşi a femeii. Cinci ani am lucrat şi am simplificat, am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este în fond femeia? Un zâmbet între dantele şi fard pe obraji? Nu asta este femeia! Pentru a degaja această entitate, pentru a aduce în domeniul sensibilului acest tip etern de forme efemere, timp de cinci ani am simplificat, am finisat lucrarea. Şi cred că, biruind în cele din urmă, am depăşit materia". Explicaţia artistului... fără cusur. Gurile rele însă nu s-au oprit din speculaţii, mai ales că Marie era pasionată de psihanaliză, era mare prietenă a lui Freud şi printre obsesiile cercetărilor ei psihanalitice s-au numărat erecţia şi frigiditatea.

Miliţa Petraşcu

Miliţa este o tânără din Chişinău, o răzvrătită dintr-o familie bună de peste Prut. La începutul secolului trecut, artista făcea parte la Zürich din grupul de artişti de la Cabaret Voltaire, cei care înfiinţau mişcarea dadaistă. E amică cu Lenin (care nu vrea să intre în DADA) şi cu Tristan Tzara. Prin cel din urmă, Miliţa ajunge să-l cunoască pe Brâncuşi.

În 1919, tânăra Petraşcu intră în atelierul sculptorului şi se îndrăgosteşte năprasnic de artist. Maestrul o cucereşte cu şarmul şi laudele lui la adresa talentului fetei, a doua zi îi cumpăra unelte de sculptat şi Miliţa rămâne la el până în 1924. Din păcate, cei care i-au cunoscut pe cei doi povesteau că Miliţa era ca o sclavă, mereu la dispoziţia maestrului capricios, care în aceeaşi perioadă a avut relaţii şi cu alte femei.

 

Miliţa nu l-a uitat niciodată pe marele artist, dar din cauza eşecului amoros mulţi spun că şi-a ratat cariera. Este una dintre cele mai importante sculptoriţe din România, dar specialiştii cred că potenţialul ei era mult mai mare decât ceea ce a lăsat posterităţii.
Istoriile iubirii dintre ea şi Constantin Brâncuşi au ajuns la noi prin poveştile pe care Miliţa le-a spus unuia dintre elevii săi, la câţiva ani după despărţirea de maestru.

 

În 1937, fosta iubită a sculptorului a primit oferta de a realiza complexul monumental de la Târgu Jiu, dar ea i l-a cedat lui Brâncuşi, pentru că aşa i-a cerut fostul ei amant. Petraşcu a supervizat lucrările şi s-a luptat ca tot proiectul să fie implementat corect şi în termenele fixate. Ca şi cum ar fi fost proiectul vieţii ei...

Madame L. R.

Brâncuşi a întâlnit-o pe Léonie Ricou (1875-1928) între 1908-1910. Madame Léonie, o pariziană divorţată şi foarte cultivată, era una dintre cele mai mondene persoane din Parisul Belle Epoque şi în salonul ei de arte din inima Montparnasse-ului (Boulevard Raspail 270) intrau toate per­sonalităţile culturale ale vremii: Guillaume Apollinaire, Pablo Picasso, Gino Severini, Umberto Boccioni, Julio González, Amedeo Modigliani şi... Constantin Brâncuşi.

 

Scrisorile trimise de Ricou lui Brâncuşi, toate semnate între 1914 şi 1921, nu vorbesc decât despre o relaţie amicală pe care colecţionara o avea cu maestrul. Cei care-l ştiau bine pe Brâncuşi, însă, au spus că nu se putea ca franţuzoaica să nu fi picat în mrejele românului. "Madame L.R." este lucrarea inspirată de colecţionara Léonie şi a făcut parte din colecţia privată a lui Yves Saint Laurent.

Tânăra fată sofisticată

Nancy Cunard a fost una dintre cele mai rebele şi mai avangardiste personalităţi feminine din perioada interbelică. Britanica s-a născut într-o familie de milionari din Londra, dar toată viaţa ei a negat valorile în care a crescut. A fost o activistă feministă şi a luptat împotriva fascismului şi rasismului. Prietenul, aghiotantul şi amantul ei perpetuu a fost un pianist de culoare şi toată lumea o admira pentru curajul de a se afişa cu el la toate petrecerile şi evenimentele mondene ale vremii.

Nancy a fost muza multor scriitori şi artişti celebri în epocă, fiind foarte apropiată de Lewis Wyndham, Aldous Huxley, Tristan Tzara, Ezra Pound, Ernest Hemingway, Man Ray şi în 1923 a intrat şi în viaţa lui Brâncuşi.

"Era Ajunul Crăciunului şi l‑am aşezat în capul unei mese înguste de 12 persoane la etaj, la Rotonde", povesteşte Nancy despre prima ei întâlnire cu artistul român. Brâncuşi i-a dedicat două lucrări: "Jeune Fille Sophistiquée" şi "Negresa blondă".

 

Nancy Cunard a murit la vârsta de 69 de ani, cântărind doar 26 de kilograme, în Cochin Hôpital, Paris. Cei apropiaţi spun că nu a uitat niciodată povestea pasională pe care a trăit-o cu Brâncuşi.

Cella Delavrancea

Brâncuşi a cunoscut-o pe marea pianistă Cella Delavrancea, fiica lui Barbu Delavrancea, în 1922, tot în atelierul lui. Tânăra era la Paris la un concert şi a ajuns în curtea lui Neica Costache printr-un prieten miliardar grec, un mare colecţionar de artă. Cumpărase "Prinţesa X" şi a vrut să-i facă cunoştintă Cellei cu românul care gândise acea minune.

Iată cum îşi aminteşte pianista întâlnirea cu maestrul:
"Ne aştepta. El ne-a deschis uşa. Doi ochi mici, albaştri, mi‑au sfredelit privirea din umbra orbitelor adânci. Şiretenie, bănuială şi o sclipire de ostilitate jucau în ei. M-a întâmpinat cu un glas cântărit:
- Vra să zică, eşti fata lui Barbu Delavrancea... mda... şi cânţi la pian frumos... dar nu de-ale noastre.
- Acelea nu sunt pentru pian, dar ştiu toate jocurile noastre ţărăneşti şi, când le joc, nu mă întrece nimeni."
Au urmat un flirt elegant şi o poveste de dragoste scurtă, dar pasională, pe care au bănuit-o unii dintre apropiaţii lui Brâncuşi şi ai tinerei pianiste.

Vera şi John Brâncuşi Moore

În 1930, curatorul Jim Ede îl invita pe Brâncuşi la un concert al unei pianiste celebre în epocă, Vera Moore, o neozeelandeză evreică, născută într-o familie cu şapte fraţi, toţi muzicieni. Cei doi se întâlnesc după concert şi încep o poveste de dragoste care a durat patru ani. În cele 40 de scrisori pe care cercetătorii le-au descoperit în arhiva artistului e descrisă o poveste plină de pasiune din partea lui Brâncuşi. În 1934, din relaţia celor doi se naşte John, unicul copil al sculptorului. Brâncuşi nu-şi recunoaşte niciodată fiul. John Constantin Brâncuşi Moore, care a devenit fotograf profesionist la Crazy Horse în Paris, povesteşte că şi-a văzut tatăl o singură dată, la el la atelier, şi că-şi aminteşte că nu şi-au vorbit absolut deloc.

Sonia Terk-Delaunay

În ultimii ani de viaţă ai maestrului, cea mai apropiată persoană a fost tot o femeie. Era pictoriţă şi se numea Sonia Terk-Delaunay. Ea l-a convins pe artist să-şi facă un testament prin care să clarifice cine va trebui să aibă grijă de operele sale de artă şi de atelier. Din jurnalele şi caietele ei de notiţe, urmaşii artistului dornici să afle mai multe despre omul Brâncuşi au reuşit să ţeasă unele din poveştile minunate, pline de savoare dintre Brâncuşi şi femeile sale... Mai puţin pe cea dintre Neica Costache şi Maria...

 

 

Clanul Meyer. O familie întreagă de femei îndrăgostite de Brâncuşi

Agnes Meywer, prima femeie-reporter angajată la «New York Sun», era soţia redactorului-şef de la «The Washington Post» şi a intrat în anturajul lui Brâncuşi prin intermediul fotografului oficial al publicaţiei americane. Relaţia dintre ei s-a materializat artistic în lucrarea «La Reine Pas Dédaigneuse» şi sunt unele surse care speculează şi o legătură pasională între Brâncuşi şi muza lui de peste Ocean.

 

Agnes l-a protejat şi l-a promovat mereu pe prietenul ei artist, aducând la el în atelier unele dintre cele mai importante colecţionare ale vremii. Într-o scrisoare din 1926 îşi anunţa amicul: «Va veni cu mine şi Miss Beckett, pe care cred că ţi-o aminteşti. Este o prietenă bună a lui Steichen şi a doamnei Picabia. Aduc cu mine şi o sticlă de şampanie. Te rog să nu lucrezi înainte de venirea noastră. Vreau să te ajut cu toate şi de-abia aştept să facem împreună grătarul».

Agnes avea trei fiice: Florence, Elizabeth şi Kate. Toate l-au adorat pe maestru, dar Florence, care a venit la Paris în 1929 ca să-şi continue cariera de balerină profesionistă, a trăit o poveste de dragoste incredibilă cu Brâncuşi, care a durat (prelungită de corespondenţa dintre cei doi) până în 1947. «M-am gândit şi mă gândesc mult la tine, tot timpul... Te îmbrăţişez mult, mult, mult, mult, mult... Am găsit cercelul tău printre pietrele mele şi mă bucur că e în siguranţă. M-am gândit şi mă gândesc mult la tine, tot timpul... Te îmbrăţişez din adâncul inimii şi te aştept cu cea mai mare dragoste», îi scria Brâncuşi lui Florence în 1938.

Peggyţa Guggenheim

În 1922, Peggy Guggenheim, moştenitoarea unei averi fabuloase după ce tatăl ei, un negustor evreu bogat, a dispărut odată cu scufundarea Titanicului, vine să cucerească Parisul. Are 20 de ani şi e în căutare «de aventuri sexuale şi artistice». Cu un cap de om de afaceri şi o rentă anuală foarte consistentă, Peggy decide să facă investiţii în arta modernistă, care se vindea la preţuri foarte bune în epocă.

 

La sfârşitul anilor ‘30 intră şi în atelierul lui Brâncuşi şi vrea să cumpere o versiune a «Păsării în văzduh». Brâncuşi cere 4.000 de dolari pe lucrare, Peggy nu vrea să cumpere la preţul ăsta şi decide să obţină o reducere seducându-l pe artist.
Astfel, Brâncuşi devine unul dintre «sutele de amanţi» care au trecut prin budoarul lui Peggy şi se naşte o relaţie pasională-amicală între artist şi extravaganta americancă. Brâncuşi o alintă Peggyţa, iar Peggyţa îi spune când «ţăran viclean", când "zeu adevărat".

 

Într-una din biografiile ei, Peggy îşi aminteşte cu duioşie: "Brâncuşi obişnuia să se îmbrace frumos şi să mă scoată în oraş, atunci când nu-mi gătea. Avea un complex al persecuţiei şi întotdeauna era obsedat că oamenii îl spionează. Mă iubea foarte mult...".
Relaţia dintre Brâncuşi şi Peggyţă a durat până în 1940, când Guggenheim s-a întors în America din cauza războiului. Înainte de plecare, la mai bine de un an de la startul negocierii, Peggy se hotărăşte să dea 4.000 de dolari pe «Pasărea în văzduh» (dar după ce schimbase suma în franci francezi, ca să câştige cam 400 de dolari) şi descrie ultima întâlnire dintre ea şi Brâncuşi: «El mi-a adus «Pasărea» la maşină, cu lacrimile curgându-i pe obraji. Nu ştiu dacă plângea pentru că nu voia să se despartă de sculptura lui sau pentru că nu mă va mai vedea niciodată".

Maria Tănase

Pe Maria Tănase a cunoscut-o la Paris, la Expoziţia Mondială din 1938. S-au îndrăgostit nebuneşte unul de celălalt şi a urmat o dragoste cu năbădăi, certuri, gelozii şi bocete.

Despre dragostea dintre Maria şi Neica Costache şi alte iubiri ale maestrului Brâncuşi  pe www.eroiiromanieichic.ro