Ele sunt extraordinar de incantate cand merg cu masina

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne în Discover

Am doua fetite gemene dragalase pe care le iubesc enorm, dar soarta nu a fost prea darnica cu ele. La 12 ani nu pot merge singure, nu pot vorbi, sunt total dependente de mama lor. Eu le cresc singura deoarece tatal lor ne-a abandonat din anul 2000. Prea putine bucurii au fetitele mele in aceasta viata si inteleg prea putin din ea. Cea mai mare bucurie a lor este masina. Avem o Dacie din 1976, care este un pericol public, dar ne este indispensabila. Sunt foarte chinuita de masina mea si sunt disperata ca se apropie ziua in care nu o voi mai putea resuscita, iar atunci viata va deveni un calvar si nu am sa ma mai bucur de zambetul copiilor mei. Nu am fost atat de distrusa nici cand am aflat ca fetitele sunt paralizate, nici cand sotul ne-a parasit, nici cand am pierdut locuinta, acum locuim cu chirie. Intotdeauna am fost o persoana admirata si invidiata de cei din jur pentru optimismul meu, bucuria de a trai viata, desi aceasta n-a fost tocmai generoasa cu mine, si puterea de a lupta. Acum, insa, sunt disperata ca masina mea foarte veche, din 1976, nu o mai pot repara. Nu stiu ce am sa ma fac? Nu prea mai vad luminitele de la capatul tunelului. Am tras de masina mea cat am putut, am luptat impreuna cu ea pentru recuperarea copiilor, am fost plecata in toata tara la tratament, in special de la Iasi la Felix, unde copiii au recuperat foarte mult. A fost o minune ca am putut merge cu masina atat de mult. Intotdeauna cand ajungea la destinatie se strica. Dumnezeu tinea cu noi. Cat statea acolo, se gasea un suflet bun sa o repare sa putem sa ne intoarcem. Dar acum este imposibil sa o mai tin in functiune. A ajuns la limita. Nu stiu, insa, ce am sa fac. Stiu ca sunt multi care au probleme, dar cand ai un copil, oricat de bolnav, tot poti astepta un taxi sa te duca la doctor sau poti merge cu mijloacele de transport in comun, oricat ar fi de greu. Pe mine nici taxiul nu are rabdare sa ma astepte pana cobor pe rand doi copii de la etajul 3. La mine dureaza un sfert de ora coborarea si jumatate de ora urcarea scarilor uneori. E greu de imaginat ca-ti poti comanda un taxi, iar de tramvai nici nu intra in discutie. Azi sunt foarte pesimista. Nu mai vad o iesire si cred ca singura solutie e sa ne asteptam sfarsitul vietii inchisi in casa. E cumplit. Am simtit nevoia sa ma plang macar unei foi de hartie, pentru ca nici sa ma plang nu am cui. E cumplit sa fii singur si sa nu ai nicio bucurie. Cu masina ma mai amageam, imi luam copiii si ieseam si noi din casa. Ele sunt extraordinar de incantate cand merg cu masina, ar fi in stare sa mearga zile intregi. Cu respect . CIULEI LILIANA Adresa: Str. Nicolina Nr. 64, Bl. 985, Sc.A, Et. 2, Ap. 8, Iasi Tel: 0752 203 013