Mărturii tulburătoare în dosarul Colectiv. „Sunt nimic fără ea” + „Pielea artificială nu a prins și s-a luat piele de pe burtă până la mușchi…”

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne în Discover

Apar noi mărturii tulburătoare ale răniților din Colectiv și ale rudelor celor care și-au pierdut viața în incendiu. La Tribunalul București s-a desfășurat, joi, un nou termen de judecată din dosarul tragediei. Printre cei audiați ca martori s-au numărat Carmen Gabriela Leonte, mama Monicăi Tănăsoiu, una dintre tinerele care a murit în incendiu și arhitecta Cristina Alexandra Târțău, rănită grav. (VEZI ȘI: MAMA LUI SERIAN MAVI: “VREAU DOAR SĂ MAI TRĂIESC CÂȚIVA ANI CA SĂ VĂD DREPTATEA…”)

„Înainte eram mama Monicăi. Acum nici nu știu ce mai sunt”

 „Fiica mea, Monica Tănăsoiu, a murit în seara aceea groaznică. Avea aproape 35 de ani. Era singurul meu copil. Am crescut-o singură de la vârsta de 9 ani. Suntem din Ploiești. Ea lucra aici. Ne sunam zilnic și aveam o relație foarte apropiată. Ne sfătuiam în absolut orice. I-am fost mamă, tată și cea mai bună prietenă. Avea prieten, dar și el a decedat”, a povestit Carmen Gabriela Leonte, plângând, în fața instanței.

Vezi galeria foto
4 poze

„Îmi dau seama că nu mai sunt bună de nimic. Înainte eram mama Monicăi. Acum nici nu știu ce mai sunt. Sunt nimic fără ea”, a mai spus martora.

„Pe mâna stângă mi se vedeau tendoanele”

La rândul ei, arhitecta Cristina Alexandra Târțău, în vârstă de 31 de ani, a relatat calvarul prin care trece de patru ani încoace.

„Am fost internată la spitalul de pe Grivița, cu arsuri de gradele I, II și III. Am peste 12 la sută din suprafață arsuri de gradul III, profunde. Mâinile au fost în starea cea mai gravă. Pe mâna stângă mi se vedeau tendoanele. Degetele sunt cu cinci milimetri mai scurte. Vârfurile degetelor au fost decapate. Mi s-a pus piele artificială de tip Integra. Se punea problema amputării mâinii. Am avut infecții nosocomiale la mâna stângă. Am avut stafilococul auriu și alti viruși. Am 55 la sută din capacitatea de operabilitate a mâinilor, conform expertizei”, a spus Cristina.

Mărturia ei a continuat, stârnind rumoare în sală.

„Profesional, m-a afectat, ca arhitect. Am reușit să mă angajez abia anul trecut. Plăcerea mea, de mică, a fost să meșteresc. Eram la firma din Viena când a fost Colectiv. La mâna stângă a fost și o complicație. Pielea artificială nu a prins și s-a luat piele de pe burtă până la mușchi pentru regrefare. Până am aflat că se poate salva mâna a fost o perioadă foarte grea. Lucram în Constanța. Aici, în București, nu mă voia nimeni în condiția asta. Acum, sunt ținută doar cu o activitate secundară aici, în București. Anesteziile generale îmi afectează creierul. Am mereu un carnețel după mine”, a mai adăugat tânăra, înainte să înceapă să plângă.

„Am simțit în societate un sentiment de respingere”

Ea a găsit însă puterea să continue, descriind drama de neimaginat pe care încă o trăiește.

„Personal, m-am despărțit de prietenul meu, pe fondul aspectului fizic. A fost empatic. Dar nu a mai mers din cauza cicatricilor. (NU RATA: PATRONUL DE LA COLECTIV ESTE ÎNVINUIT DE ”IADUL DIN CLUB” DAR CONTINUĂ SĂ … IMAGINILE CARE VOR ULUI ROMÂNIA)

Am simțit în societate un sentiment de respingere. Vorbim de reacțiile oamenilor din jur. Se uită ciudat, lung, vara în autobuz. Cei din familie discută voalat că eu, față de sora mea, nu am o familie, lucruri care dor. Sora mea, pe vremea în care eram în spital, mi-a spus că sunt o povară. Mătușa mea, care a văzut tepusele ce îmi ieșeau din degete, îmi spunea că o opresc pe verișoara mea din învățătura ei pentru examene pentru că trebuia să mă ajute să mă îmbrac. Sufăr acum de sindrom posttraumatic. Singurii care mă înțeleg și cu care pot ieși sunt colegii de terapie”, a mai spus Cristina, la proces.

Tânăra a adăugat că, în urma tragediei, câștigă mai puțini bani decât înainte să fie rănită grav. „În part time câștigam de două ori mai mult decât primesc acum pentru full time”, a precizat arhitecta. (CITEȘTE AICI: MĂRTURIE ÎN LACRIMI, LA PROCESUL COLECTIV: “CÂND AM ÎNCEPUT SĂ MĂ CAȚĂR PE GRĂMADA DE OAMENI, CEI DE SUB MINE NU MAI MIȘCAU…”)