Când copilăria sare gardul legii:  „lecția” de acum 32 de ani- Sala Sporturilor din Craiova a ars ca-n filme

Zilele astea, România este iar cu stomacul strâns: un caz cu minori acuzați de crimă a aprins discuții despre violență, anturaj, droguri, răspundere penală și, mai ales, despre cât de repede se poate rupe o viață la 13–15 ani. Și, cum ne place nouă să zicem „n-a mai fost așa ceva”, realitatea ne trage de mânecă: la începutul tranziției, acum 32 de ani, niște copii s-au jucat cu focul lângă Sala Polivalentă din Craiova, iar rezultatul a fost un munte de tablă topită, un oraș în șoc și trei vieți făcute praf de o sentință care a ținut mult timp loc de adevăr.

Scandalul de zilele astea: când minorii ajung suspecți într-o crimă care zguduie țara

Cazul care a băgat spaima în oameni vine din Cenei, județul Timiș: un băiat de 15 ani a fost omorât, iar ancheta vorbește despre implicarea a trei minori, doi de 15 ani și unul de 13 ani. Procurorii descriu o seară de groază, în 19 ianuarie 2026, în jurul orei 21:30, cu acuzații de omor calificat, profanare de cadavre și favorizare, plus discuția uriașă despre ce înseamnă răspundere penală când unul dintre suspecți are 13 ani.

Nu intrăm aici în detalii morbide, că nu scriem pentru adrenalină ieftină, dar e suficient să spui atât: când ajungi la vârsta la care ar trebui să te cerți pe un controller sau pe o minge, iar tu ajungi subiect de rechizitoriu, societatea întreagă simte că i s-a slăbit o siguranță.

Flashback: Craiova, 1994 – un vulcan care a furat orașului Sala Sporturilor

Acum 32 de ani, în Craiova, s-a întâmplat ceva ce mulți au uitat, dar orașul n-a iertat. Sala Polivalentă a ars ca o torță într-o noapte, sub privirile neputincioase ale pompierilor și ale oamenilor. Sala era un simbol regional, singura de acest fel din zonă, iar după incendiu , din ea au rămas doar zidurile în picioare în picioare.

Clădirea, cunoscută drept Sala Polivalentă Craiova, fusese inaugurată în 1978, construită din beton, aluminiu, sticlă, lemn și oțel, cu o capacitate de 2.630 de locuri. În 1992 fusese reevaluată la 200 de milioane de lei, iar arhitectul Dan Nicolae (care era atunci o figură-cheie a orașului) spunea că reconstruirea ar costa enorm pentru acele vremuri.

În Sala Sporturilor din Craiova se făcuse istorie. Acolo crescuseră echipe, se făcuseră competiții, concerte, spectacole, circ, tot ce înseamnă „oraș viu”. Pe românește: era locul unde Craiova ieșea din casă.

„Flăcările se vedeau de la 7 kilometri”

În ziua incendiului, tocmai plecaseră câțiva oameni veniți la un concurs de tip „Miss Adolescența”, care oricum se anulase din lipsă de spectatori. Apoi a apărut fumegarea – colțul din dreapta al acoperișului. După aproximativ 10 minute, flacăra a izbucnit „ca un vulcan”, cu o bubuitură care a speriat cartierul.

Oamenii au sunat, dar primele mașini au ajuns târziu, iar când operațiunea a intrat în „gradul zero”, orașul a văzut și partea urâtă: aglomerație, autoblocaj la vreo 150 de metri, intervenție greoaie, lipsa echipamentelor speciale, pompieri care nu se puteau apropia la mai puțin de 60 de metri din cauza temperaturii. La un moment dat, tabla de aluminiu se topea instant. Flăcările se vedeau de departe, iar sirenele, țipetele și forfota au făcut din totul un tablou de coșmar.

Punctele-cheie ale nopții au rămas în memoria orașului: pe la 21:45 s-a prăbușit acoperișul în interior, ceea ce a aprins pardoseala și a întins focul peste tot, iar pe la 23:34 s-a stins ultima flacără. Ancheta și comisiile s-au adunat, dar sala era deja istorie.

Apar copiii- „incendiere din culpă, o joacă, un dosar și trei vieți sparte

Partea care doare cel mai rău este că, după incendiu, orașul a vrut vinovați repede. Iar vinovații au fost găsiți. În fața blocului.

Trei copii – Alin Golea, Cristian Jugănaru și Sergiu Pața – se învârtiseră li se jucaseră pe lângă Complexul Sportiv „Central”, ca generații întregi înaintea lor. Își făcuseră o „cabană” din cartoane într-o nișă din structura exterioară, aprindeau o lumânare, improvizaseră un „godin” din tablă în care ardeau hârtii și cartoane, ca să se simtă ca în filmele cu aventuri. În seara de 19 noiembrie 1994, după ce au stins focul din improvizație, s-au întors și au văzut fum ieșind de sub acoperiș; au sunat la pompieri. Până au venit, flăcările s-au ridicat la cer.

De aici începe tragedia juridică.prejudiciu uriaș, presiune publică, nevoie de rezolvare a cazului. În anii următori, presa locală a scris despre anchete, expertize contestate, martori-copii speriați, reconstituiri cu poze, arest preventiv, recunoașteri smulse sub presiune și o sentință care i-a trimis la reeducare pe perioadă nedeterminată, plus obligații civile uriașe pentru vârsta lor.

Nu spunem aici „au fost nevinovați” sau „au fost vinovați”, pentru că nu noi dăm verdicte. Spunem doar că uneori statul se grăbește să pună capac pe un caz, cel mai ușor e să-l pună pe capul celor neputincioși. Iar când cei neputincioși sunt, literalmente, copii, efectul nu mai e „educativ”, e devastator.

Sechestrul, tăcerea și o sală refăcută

După ce focul s-a stins, a început cealaltă ardere, mai lentă și mai crudă, cea din viețile familiilor celor trei copii. Sentința nu s-a oprit la internarea lor și la eticheta de „incendiatori din culpă”, ci a mers mai departe, în casele părinților. S-au pus sechestre pe apartamente, s-au numărat bunuri, s-au făcut calcule reci pentru un prejudiciu imposibil de dus de niște oameni simpli, care abia își țineau copiii la școală. P

ărinții au bătut la uși, au scris memorii, au așteptat, au sperat. Tatăl unuia dintre băieți vorbea, la un moment dat, despre greva foamei, ca ultimă formă de strigăt într-un stat care nu mai asculta. Nu știm dacă a făcut-o, nu știm dacă a contat, nu știm dacă cineva a răspuns. Peste caz s-a așternut uitarea, groasă și definitivă, așa cum se așterne doar peste dosarele incomode.

Știm însă că, între timp, Sala Sporturilor din Craiova a fost reconstruită. După ani de licitații, rezilieri, acte adiționale și promisiuni, în toamna lui 2012 arena indoor a fost, în sfârșit, gata, mai mare, mai modernă, cu 4.200 de locuri în tribune, pregătită să găzduiască din nou meciuri și aplauze. Sala a revenit la viață.

Despre cei trei copii, deveniți adulți fără copilărie, nu mai știe nimeni nimic. Probabil că, în timp ce betonul s-a refăcut și tribunele s-au umplut, viețile lor au rămas definitiv pârjolite, fără inaugurare, fără panglică, fără aplauze.

Peste ani, România a schimbat guverne, monede, legi, televizoare, dar n-a schimbat complet reflexul. Atunci când apare o tragedie cu minori, ne împărțim instant în două tabere. Unii vor pedepse exemplare „să învețe toți”, alții spun „sunt copii, e vina părinților, a școlii, a sistemului”. Adevărul e că, de cele mai multe ori, e un amestec: un copil poate fi și vulnerabil, și periculos; poate fi și „produsul mediului”, și autor al unei decizii oribile.

Cazul recent din Timiș arată cât de repede poate deraia adolescența și cât de greu e pentru societate să gestioneze juridic și moral vârstele astea. Cazul de atunci, din Craiova, arată cât de ușor poți distruge trei vieți când vrei o concluzie rapidă pentru o tragedie uriașă.

Între cele două, rămâne întrebarea care ne urmărește de 32 de ani: cum faci să nu ajungi, dintr-o joacă proastă sau dintr-o furie scurtă, la o sentință grea?

CITEȘTE ȘI: Plicul, chitanța și rușinea față în față cu legalizarea șpăgii

 Poți să fii orice, dar artist să nu fii! Povestea balerinului fără salariu, pe litoral, în plină vară