Plicul, chitanța și rușinea față în față cu legalizarea șpăgii

Un pachet de Kent, un plic strecurat pe hol și, la un moment dat, ideea șocantă a șpăgii cu chitanță.Amintirea unei Românii în care frica a dictat relația cu spitalele și care, în 2013, a ajuns să ia în calcul legalizarea rușinii.

Ce am adus cu noi din comunism

Cine a prins spitalele dinainte de 1989 știe! Nu se vorbea despre șpagă, dar toată lumea știa cum merg lucrurile. Un pachet de Kent, un Ness, ceva „de mulțumire”, lăsat înainte sau după operație, în funcție de gravitatea verdictului, se putea ajunge la bijuterii, cartușe de Kent, sau chiar sume cu bani. Legenda spunea că un pachet de Kent uneori circula prin câteva mâini și se întorcea de unde pleca. Era un gest pe jumătate rușinos, pe jumătate acceptat, într-un sistem sărac, în care medicii câștigau puțin și pacienții se agățau de orice speranță. Nu era bine, dar părea firesc. După 1990, însă, acest firesc s-a stricat complet.

Anii în care frica dicta tarifele

Prin anii 2000, spitalele românești au intrat într-o perioadă greu de descris fără să te enervezi din nou atunci când o faci. Nu mai era vorba de „atenții”, ci de sume știute, transmise din gură în gură. Oamenii dădeau bani nu pentru că voiau, ci pentru că le era teamă. Teama că nu vei fi băgat în seamă. Teama că vei fi lăsat să aștepți. Teama că vei fi tratat cu silă dacă nu „înțelegi cum funcționează sistemul”.
În multe spitale, traseul banilor începea de la intrare. Ca să poți ajunge la cineva internat, ca să aduci mâncare sau medicamente, trebuia „rezolvat” paznicul. Pentru operații, lucrurile deveneau și mai clare, mai reci, mai cinice. De la șpaga pentru ”prima mână”, la șpaga pentru ”mâna a doua”, anestezist, asistente, infirmiere, brancardieri- apăruse chiar o adevărată bursă a șpăgii. Cât se dă? Cât se dă ca să fie bine? Cine nu avea bani simțea imediat diferența. Existau medici corecți, dar erau prea puțini ca să schimbe atmosfera generală. Era o perioadă urâtă, în care boala și umilința mergeau mână în mână.

Momentul în care absurdul a ieșit la suprafață

În acest context, în 2013, a apărut o propunere care a reușit să șocheze chiar și o societate obișnuită cu multe. Un politician din Brăila a spus, fără ocolișuri, că soluția ar fi legalizarea șpăgii. Ideea era ca pacientul să nu mai umble cu plicul, stingher, ci să lase banii la casieria spitalului. O parte urma să ajungă la medic, o parte să rămână unității medicale.
Pentru unii, părea o simplificare. Pentru alții, un coșmar: șpaga cu chitanță, pe lângă cea care, inevitabil, ar fi continuat să se dea „ca să fii sigur”. Reacțiile au fost dure, anchetele au început să curgă, miniștri au promis controale și planuri de măsuri. S-a vorbit din nou despre subfinanțare, despre lipsa materialelor sanitare, despre faptul că problema reală nu era plicul, ci salariile și indiferența statului.

Obiceiurile vechi dispar greu

Privind înapoi, propunerea din 2013 pare de-a dreptul grotescă. Dar nu a apărut din nimic. A fost rezultatul unor ani în care statul și-a abandonat spitalele, pacienții au tăcut de frică, iar unii medici au ajuns să creadă că totul li se cuvine. Între timp, salariile din spitale au crescut,sunt comparabile cu Occidentul, lucrurile s-au mai așezat, iar astfel de idei nu mai sunt rostite public.
Și totuși, gustul amar a rămas. Și de multe ori și reflexul. Chiar dacă medicul câștigă destul, oamenii tot dau, e adevărat, se dă după. Așa, ca mulțumire. Plicul este încă omniprezent, chiar dacă mai subțire și nu obligatoriu. La fel și întrebarea transformată în replică indirectă, adresată discret: sper că sunteți mulțumit. Old habbits die hard- cum zice englezul.

CITEȘTE ȘI: Poți să fii orice, dar artist să nu fii! Povestea balerinului fără salariu, pe litoral, în plină vară

Stejarii cresc în secole. A fost odată Institutul Cantacuzino