Adevărata origine a peștelui de pe televizor: între Murano, fabrici comuniste și antichitate

Nu știm exact cine a inventat combinația fatală televizor + mileu + pește și nici în ce ordine s-a așezat, pentru prima dată, acest mic altar domestic în sufrageria românească. Știm însă altceva: că a fost o modă reală, răspândită, recognoscibilă instantaneu și suficient de puternică încât să transforme un simplu bibelou într-un simbol de epocă. Iar povestea lui începe cu mult înaintea televizoarelor cu tub.

Pentru generații întregi, peștele de sticlă nu a fost doar un bibelou. A fost un semn că într-o casă se ținea la „frumos”, la ordine și la mica reprezentare socială a bunului gust.

Adevărata origine a peștelui de pe televizor

Stătea, aproape invariabil, pe mileul de deasupra televizorului, exact în locul cel mai vizibil din sufragerie, acolo unde se întâlneau tehnologia, ambiția decorativă și privirea musafirului.

De aici și forța lui nostalgic-culturală: peștele nu era ascuns într-o vitrină, ci pus în scenă. Televizorul devenise piesa centrală a casei, iar bibeloul îi completa prestigiul.

O observație interesantă vine și dintr-un text despre fenomenul românesc al peștilor de sticlă: aceștia au devenit deosebit de populari tocmai odată cu apariția televizoarelor în locuințele private, în anii ’70, când carcasele TV-urilor, adesea finisate în lemn, lăsau impresia unei mici polițe numai bune pentru decor.

Cine a inventat peștele din sticlă?

Una dintre marile tentații ale prezentului este să căutăm „designerul” fiecărui obiect celebru. În cazul peștelui de televizor, răspunsul onest este că nu știm numele unui autor unic. Cel mai probabil, nici nu a existat unul în sensul în care înțelegem azi noțiunea de autor.

Peștii de sticlă erau produse de serie, realizate în mai multe centre de producție din România și din Europa de Est. Nu circulau ca obiecte de autor, ci ca decorative industriale, adaptate, simplificate și refăcute de la un atelier la altul. Chiar cercetările recente despre acest subiect vorbesc despre producție în mai multe regiuni ale României și despre existența unor colecții similare în Polonia anilor ’70-’80, la fabrici precum Krosno, Dąbrowa Górnicza și Ząbkowice.

Asta spune multe despre felul în care funcționa cultura materială în comunism: obiectul conta, circulația lui conta, succesul lui comercial conta; semnătura, mult mai puțin.

Unde se fabrica peștele de pe televizor

Bibeloul acela celebru în formă de pește, pus pe televizor în perioada comunistă, nu era făcut de un singur producător „oficial”, ci din mai multe surse.

În România, două nume apar constant în discuție: Sticla Avrig și Vitrometan Mediaș. Vitrometan este unul dintre reperele mari ale industriei locale de sticlă, iar începuturile sale coboară în 1922, când a pornit construcția fabricii de la Mediaș.

Din astfel de centre ieșeau bibelouri decorative accesibile, gândite pentru consumul de masă, dar suficient de atrăgătoare încât să dea impresia de obiect „prețios”. Aici e una dintre marile ironii ale peștelui: era popular tocmai fiindcă făcea luxul să pară la îndemână.

Mai mult, în cazul României nu vorbim doar despre o producție rigid standardizată. Un text de cercetare despre peștele de sticlă notează că, în unele ateliere, piesele puteau varia de la una la alta și că meșterii le modelau și prin fantezie proprie, nu doar după tipare fixe.

Importurile din blocul comunist

Peștele de pe televizor nu a fost doar românesc. Multe piese veneau și din spațiul est-european, mai ales din Cehoslovacia și Polonia, unde tradiția sticlei decorative era foarte puternică. Variantele de acolo erau adesea mai clare ca execuție, mai elegante în linie și mai bine finisate.

De aceea, în memoria multor familii, există nu unul, ci mai multe „tipuri” de pește:

• cel românesc, mai robust și mai cald cromatic;
• cel est-european, mai fluid, uneori mai rece ca ton;
• și, pentru cunoscători, piesele care imitau sau evocau rafinamentul occidental.

Faptul că în Polonia exista deja o cultură a peștelui de sticlă, inclusiv la nivel de design industrial în anii ’70-’80, este documentat clar.

Urma Murano: luxul copiat, simplificat

Originea formală a peștelui de televizor duce aproape inevitabil spre tradiția sticlei artistice italiene, în special spre Murano. Nu înseamnă că bibeloul românesc era o piesă Murano autentică. Înseamnă că silueta lui, jocul de culoare, transparența și ideea animalului decorativ din sticlă vin dintr-o genealogie mult mai veche a artei sticlei europene.

În Est, modelul a fost domesticit: mai puțin rafinat, mai puțin spectaculos, mai puțin scump, dar mult mai prezent. Suficient cât să intre în mii de case și să capete o viață socială proprie. Așa se întâmplă cu marile obiecte populare: nu rămân fidele originii, ci o traduc pentru publicul larg.

Povestea peștelui începe în Antichitate

Cea mai frumoasă surpriză din istoria acestui obiect este că peștele din sticlă nu începe în comunism sau în modernitate. Motivul are o istorie mult mai veche.

• British Museum păstrează un recipient egiptean din sticlă, în formă de pește, provenit de la El-Amarna și datat în secolul al XIV-lea î.Hr.; muzeul notează că vasele în formă de pește erau deja cunoscute atunci și probabil serveau drept recipiente pentru unguente.
• La Corning Museum of Glass există, de asemenea, un flacon roman din estul Mediteranei, tot în formă de pește, descris ca recipient probabil folosit pentru parfum.
• Iar cazul cel mai tulburător vine din Polonia: un pește de sticlă a fost găsit într-un mormânt de la Czarnówko, într-un context funerar datat în secolele II-III d.Hr. Descoperirea a devenit suficient de importantă încât Muzeul din Lębork i-a dedicat un proiect editorial și expozițional.

Cu alte cuvinte, bibeloul pe care îl asociem azi cu mileul bunicii și televizorul Sport nu este doar un kitsch târziu. Este ultima întruchipare domestică a unei forme decorative care circulă de milenii.

Cum a ajuns peștele simbol de sufragerie

Peștele a fost ușor de adoptat fiindcă aduna în el mai multe lucruri deodată: era colorat, strălucitor, ușor de înțeles vizual și suficient de solemn ca să pară „de pus la vedere”. În plus, într-o cultură vizuală în care obiectele decorative se cumpărau pentru a înfrumuseța interiorul și pentru a marca o anumită aspirație socială, el bifa toate condițiile.

Nu întâmplător textele din presa anilor ’60-’80 vorbesc despre peștii de sticlă fie cu admirație, fie cu ironie, fie direct cu iritare, semn că deveniseră deja un fenomen recognoscibil. Asta e, de fapt, proba supremă a modei: momentul în care un obiect începe să fie și iubit, și luat peste picior.

Kitsch? Da. Dar și document de epocă

Astăzi, peștele de sticlă este adesea tratat superior, ca o probă de prost gust retro. Numai că lucrurile sunt mai nuanțate. Un obiect poate fi kitsch și, în același timp, perfect relevant cultural. Poate fi produs în serie și, totuși, valoros ca martor al unei epoci.

Peștele de pe televizor spune ceva despre economia penuriei, despre estetica improvizată a confortului, despre visul de eleganță într-un decor limitat și despre felul în care obiectele mărunte ajung să fixeze memoria colectivă mai bine decât marile discursuri oficiale.

Nu de aceea ne întoarcem azi la el? Nu pentru că era „frumos” în sens academic, ci pentru că a devenit o mașină a timpului.

Cu cât se vinde azi

Pe piața actuală, peștele de sticlă nu mai este un obiect banal, dar nici nu a ajuns, în mod obișnuit, la nivelul de „activ financiar de lux”. Cel puțin în martie 2026, pe platformele de anunțuri din România, prețurile cerute pentru piese similare variau frecvent de la zeci de lei pentru exemplare mici sau comune până la câteva sute de lei pentru piese mai mari ori mai spectaculoase: 145 lei, 150 lei, 230 lei, 250 lei, 300 lei, 350 lei și chiar 500 lei apar în anunțuri OLX pentru bibelouri și pești de sticlă vintage.

Așadar, formula corectă este alta: peștele de televizor s-a transformat într-un obiect de colecție nostalgic, cu valoare fluctuantă, dictată de mărime, stare, cromatică, raritate și poveste. Piesele atribuite stilului Murano sau cele mai elaborate pot fi cerute mai sus, dar pentru piața românească de anunțuri, intervalul vizibil acum este în general unul de ordinul sutelor, nu al miilor de lei.

Adevărata origine a peștelui de pe televizor nu încape într-o singură fabrică, într-un singur oraș sau într-un singur nume. Ea vine dintr-o istorie lungă a sticlei, trece prin atelierele și fabricile Europei Centrale și de Est, primește o umbră de Murano, se industrializează în România comunistă și se fixează, definitiv, între mileu și televizor.

Nu știm cine a făcut primul gest. Dar știm că milioane de sufragerii l-au repetat.

CITEȘTE ȘI:

Unde au dispărut blugii Pyramid, moda adusă în 1990 cu autocarul din Turcia

Bombonelele care făceau furori în și după comunism au revenit la Mega Image. Costă doar 5,79 de lei per 100 de grame