Legalizarea prostituției în România, din anii 90 aceeași idee, aceleași ziduri, alte mize

De aproape trei decenii, România se întoarce, ciclic, la aceeași discuție incomodă: lăsăm prostituția să funcționeze în umbră sau o scoatem la lumină, cu reguli, controale și taxe? De fiecare dată când cineva a încercat să o împingă în legalitate, a dat de rezistență: Biserica, organizații civice, instituții ale statului, obstacole juridice și chiar presiuni externe. În 2026, subiectul revine pe masa Parlamentului cu un argument tot mai des invocat: fiscalizarea și banii la buget.

1998 – Spaima de „case de toleranță” și linia roșie a Bisericii

În 1998, simpla idee că prostituția ar putea deveni o activitate organizată, „cu acte”, aprindea imediat spiritele. În presă, reacția Bisericii Ortodoxe apărea ca un semnal de alarmă: legalizarea nu era tratată ca o măsură administrativă, ci ca o ruptură morală. Mesajul era că, dacă statul ar pune ștampilă pe așa ceva, ar valida un păcat și ar lovi în familie și în „ordinea” societății. Cu alte cuvinte: fenomenul putea exista în realitate, dar nu trebuia acceptat oficial, ca parte „normală” din viața publică.

1999 – „Răul cel mai mic” vs. „fabrica de trafic și infecții”

Un an mai târziu, o nouă încercare de legalizare făcea turul redacțiilor, iar o parte a comentariilor publice o priveau pragmatic: dacă oricum există, măcar să fie controlată, să nu mai fie pe stradă, să existe reguli. Doar că apăreau și vocile care tăiau entuziasmul din fașă. Organizații creștine veneau cu o listă de avertismente: bordelurile nu ar „rezolva”, ci ar multiplica problema – ar crea infrastructură pentru rețele, bani negri, droguri, exploatare și trafic. În logica lor, legalizarea nu proteja femeia, ci o transforma în marfă cu regim legal, iar „soluția” risca să producă efecte sociale mai grele decât problema inițială.

2003 – Când moralul se transforma în problemă de drept: Convenția ONU

În 2003, dezbaterea căpăta o frână serioasă: nu doar „se face sau nu se face”, ci „se poate sau nu se poate”. Se invoca faptul că România avea obligații internaționale asumate printr-o convenție ONU care lovea fix în mecanismul pe care l-ar presupune legalizarea: bordelurile, intermedierea, profitul din prostituția altuia. Practic, discuția se muta din zona emoției în zona juridică: poți să „reglementezi” fără să intri în conflict cu un angajament care cere pedepsirea organizării prostituției? În paralel, apar și episoade care arătau realitatea românească: tentația de a face „organizare” pe plan local, înainte ca legea să o permită, ceea ce amplifica scandalul și suspiciunile.

2007 – Politicienii căutau soluția, instituțiile de forță vedeau un risc

În 2007, ideea revenea prin vocea lui Vasile Blaga, fost ministru al Administrației și Internelor, cu un argument foarte românesc: „am încercat să o stârpim și n-a mers”. Dinspre politică, mesajul era că amenzile nu rezolvă nimic, că strada rămâne stradă, iar proxenetul rămâne puternic. Susținătorii vorbeau despre control medical și despre scoaterea la suprafață a banilor. În același timp, rezistența venea din justiție și din structurile de ordine publică: pentru ei, prostituția era un magnet pentru proxenetism, trafic de persoane și alte infracțiuni. Interesant era contrastul: avocații vedeau o piață care se putea disciplina, polițiștii și procurorii vedeau un ecosistem criminal care se putea camufla și mai bine sub o firmă legală.

2008 – Avertisment din afară: „legalizarea hrănește traficul”

În 2008, România primea un mesaj extern direct, din partea Americii prin vocea lui Mark Lagon consilierul Condoleezzei Rice: legalizarea prostituției nu e o „modernizare”, ci poate deveni un stimulent pentru rețelele de trafic. Argumentul nu era livrat moralizator, ci pragmatic: dacă există o industrie legală, cererea crește, iar cererea atrage exploatare și import de victime. Discuția începea să fie așezată în termenii securității: risc de crimă organizată, risc de complicități, risc de transformare a țării într-o piață de destinație. Și, ca de atâtea ori, Biserica apărea în ecuație ca actor cu greutate, un factor capabil să încline decizia politică prin influența socială.

2009 – Raport prezidențial: legalizare ca instrument de sănătate publică, dar cu avertisment

În 2009, subiectul urca la nivel „tehnic”: o comisie prezidențială punea pe masă ideea legalizării sexului comercial ca metodă de reducere a riscurilor – mai mult control, prevenție, servicii medicale și sociale pentru cei vulnerabili. Numai că raportul venea și cu frâna de mână trasă: fără analiză serioasă și fără adaptare la realitățile României, măsura putea avea efecte nedorite. Politic, tema era imediat prinsă în meciuri de imagine: pentru unii era„soluție socială”, pentru alții era un subiect prea ușor de aruncat în spațiul public ca să provoace scandal, nu ca să producă politici publice. Mircea Geoană, liderul PSD a ironiza atunci ideea legalizării prostituției, prezentând-o drept o „rețetă miraculoasă” scoasă din sertar în plină criză economică, un subiect spectaculos, dar lipsit de substanță, bun mai degrabă pentru scandal public decât pentru politici serioase.

2010 – Varianta „importată”: autorizare, chitanță, control medical

În 2010, apărea o încercare ambalată ca model occidental, și un nou proiect de lege depus atunci de senatorul PDL Prigoană: se vorbea despre lege „tradusă” după exemple externe, despre autorizare, evidențe, chitanțe, verificări medicale și organizare în spații controlate. Argumentul central era igiena și sănătatea publică, cu ideea că mai bine un cadru reglementat decât haosul ascuns prin anunțuri și apartamente. În același timp, proiectul trăda și reflexe locale: se încearcă trasarea unor limite morale chiar în textul reglementării, ceea ce arată cât de greu se desprinde societatea de judecata morală atunci când încearcă să construiască o lege pragmatică.

2026 – Se încearcă din nou, dar acum se vorbește apăsat despre bani la buget

În 2026, subiectul revine cu un aer familiar: aceeași promisiune de control, aceleași reguli despre cine, unde și cum ar putea presta, aceeași intenție de a scoate fenomenul din zona neagră. Doar că tonul momentului are o nuanță mai rece și mai contabilă: fiscalizarea e prezentată tot mai des ca avantaj major — taxe, impozite, contribuții, bani colectați „la vedere”.
Și reacțiile se repetă aproape la indigo: Biserica respinge ideea în numele demnității umane și al riscului de exploatare, iar criticii avertizează că o piață legală poate deveni, în practică, o piață mai mare, mai tentantă pentru rețele și intermediari. România pare să se întoarcă exact în punctul de unde a plecat: între argumentul „nu putem nega realitatea” și frica de ceea ce se întâmplă când statul pune ștampila pe o realitate incomodă.

CITEȘTE ȘI:  Curtea Veche, pata de pe obrazul Bucureștiului: O restaurare începută acum mai bine de 10 ani cu termen de finalizare etern

Italia, acum 15 ani. Românii care mureau în tăcere pe câmpuri de roșii, frică și Legea Bossi–Fini