Marian Dragulescu era „vedeta” in scoala, iar colegii il puneau sa faca acrobatii: „Saream pe ciment, pe iarba, din copaci”

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne în Discover

Insa a renuntat curand la Karate, deoarece, spune el, nu era un mediu pentru un copil asa mic. „Aveam 6 ani, voiam sa ma joc. Intrasem in clasa I, scoala deja imi impunea o disciplina cu care nu eram obisnuit si, cand plecam de la scoala, abia asteptam sa ma joc cu copiii pe afara. Ei bine, eu saream peste joc, pentru ca ma duceam la karate. Acolo – o alta disciplina de fier: n-aveai voie sa vorbesti cu colegul, sa razi, sa te joci. Era foarte strict”, a marturisit Marian Dragulescu pentru Adevarul.

Apoi a ales gimnastica, deoarece la karate se plictisise sa faca aceleasi lucruri. „La gimnastica ne lasa sa ne jucam la toate aparatele! Nu era nimic la fel, nu faceam niciodata acelasi lucru in fiecare zi. Mereu alte jocuri, alte exercitii. Dar apoi a inceput munca. Incepeam sa facem mobilitate, iar mobilitatea e dureroasa pentru un barbat. Incepeam sa facem sforile – si poti sa intrebi orice gimnast de pe lume daca-si aduce aminte cat a plans in perioada asta”, a povestit sportivul.

La clasa, Marian Dragulescu era „vedeta”, iar colegii il rugau sa faca acrobatii. „Saream pe ciment, pe iarba, saream din copaci. „De unde, ma, de-acolo?” „N-ai curaj!” „Nu? Fii atent aici!” Si, pac!, saream. Mi se parea interesant, ma laudam si eu. Incet-incet, a ajuns sa-mi fie rusine sa ma dau asa de-a berbeleacul in afara salii de gimnastica. Apoi, imi dadeam seama ca o accidentare mica m-ar putea scoate din pregatire”, a explicat Dragulescu.