Povestea de viață a unei ieșence, ca un scenariu de film. Ce a ajuns să facă în Regatul Unit

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne în Discover

O ieseancă în vârstă de 21 de ani povestește cum a ajuns să iubească o altă țară și să nu își mai dorească să revină în orașul natal Iași. A plecat de acasă la o vârstă fragedă ca să poată să trăiască mai bine. Deși toată viața ei și-a dorit să devină medic, viața a dus-o pe un alt drum și se simte recunoscătoare acum.

Frică și timiditate, cu acestea a plecat Sabina într-o lume nouă, fără niciun prieten și fără niciun sprijin. Gândul că va fi departe de casă o îngrozea, dar situația era de așa natură încât a trebuit să-și ia viața în piept de la o vârstă foarte fragedă. Dorința de a deveni medic și de a le oferi oamenilor de rând șansa să trăiască cât mai mult s-a stins la finalul clasei a unsprezecea, moment în care mama ei i-a spus clar că nu va putea să o susțină financiar să urmeze aceste studii.

Deși era printre primii din clasa și îi plăcea să studieze despre orice domeniu pe care nu-l stăpânea întru totul, Sabina nu a avut susținerea morală și financiară să creadă în dorințele ei și nici să-și atingă obiectivele. Provenita dintr-o familie dezorganizată, s-a simțit uneori în inferioritate în preajma persoanelor care poate aveau mai multe decât ea. Chiar dacă era conștientă de ambiția ei și de toate calitățile cu care a fost înzestrată, aceasta nu a avut ocazia să viseze.

„Am avut un profesor de engleză american nativ, Dean Hufstetler, care m-a ajutat enorm. Îmi știa foarte bine situația de acasă și m-a sfătuit să-mi iau un an de muncă, iar apoi să mă înscriu la universitate. Aveam presiuni mari de acasă, mama mă stresa în fiecare zi să merg să muncesc, eu, un copil, dar ea la 40 de ani nu făcea nimic, ci aștepta să o finanțez eu. Cum spuneam, profesorul meu m-a susținut, mi-am dat examenele de Limba engleză cu ajutorul lui, mi-am găsit locul de muncă cu ajutorul lui, tot începutul meu în acea țară în care am stat doi ani i s-a datorat lui. Să vă zic cum am plecat? Cu o geantă de haine, 100 de euro în buzunar și mi-am zis că voi reuși.

Am avut depresie, nu cunoșteam pe nimeni, mama mă suna obsesiv să-i trimit bani, deși eu abia mă descurcam acolo să plătesc o chirie și să mănânc. E greu la început, dar ea nu înțelegea. Am lucrat ca asistentă într-un cămin de bătrâni, apoi mi-am zis că vreau ceva mai mult. Am ajuns manager la un hotel din Edinburgh, dar era prea obositor, am rezistat șase luni acolo. Mi-am făcut prieteni, m-am simțit ca acasă. Dar voiam altceva, parcă. Să mă redescopăr, să fac ceva cu arta, așa că m-am mutat în Bristol, unde locuiesc și în momentul de față. Am o galerie de artă unde sunt expuse tablourile mele și continuu să fac artă, dar în paralel lucrez și la o gradiniță unde îmi place să-mi petrec timpul, pentru că iubesc copiii. Le predau arta și mă minunez cu fiecare zi de câtă pasiune zace în niște suflete și trupuri așa de mici. Îmi pare rău că a trebuit să plec ca să supraviețuiesc, dar odată ce am dat de munca, nu cred că voi mai avea răbdarea necesară să merg la universitate. Ce am învățat de când sunt singura? Sa nu mai traiesc pentru altii, sa nu ma mai sacrific pentru oamenii care nu au ridicat nici macar un deget pentru mine, atunci cand am avut cea mai mare nevoie. Marea Britanie este casa mea acum și nu, nu vreau să mă mai întorc, pentru că orașul meu natal (Iasi- n.r.) îmi amintește numai de eșecuri și de dorințele pe care nu le-am îndeplinit și pe care le-am pierdut, una cate una, în drum spre Scoția”, încheie tânăra Sabina Rusu.