După atâta porc, cârnați, tobă și sarmale, vine vremea unei mâncări care să aducă răgaz stomacului și tihnă omului. Balmoșul, veche bucată păstorească, se așază pe masă ca o adiere de munte, grea și ușoară deopotrivă, hrănitoare fără să apese, simplă și curată, cum numai bucatele din bătrâni știu să fie.
Prin munții noștri, balmoșul mai poartă și alte nume, se mai face și cu jintiță, zer ori caș, dar rostul lui rămâne același: hrană curată, de stână, din vremuri în care oamenii mâncau puțin și trăiau mult. Și astăzi, după sărbători grele, balmoșul rămâne leacul cel mai bun: ușor, sățios și cinstit, ca o respirație de munte după o masă prea bogată.Balmoșul nu-i mâncare pripită și nici pentru mâini leneșe. El cere răbdare, foc domol și braț vânjos. Nu se face pe grabă, căci graba lângă balmoș e ca fata lângă flăcău neștiutor: iese mai mult pagubă decât folos.
Toate acestea nu se aruncă laolaltă, ci se îmblânzesc una pe alta, cum se cuvine.
Întâi se pune untul în ceaun, la foc mic, să se topească domol. Apoi se adaugă smântâna și sarea, amestecând fără încetare, cu răbdare și cu luare-aminte. Când fierbe încet și miroase a bine, se toarnă mălaiul, ca la o mămăligă ciobănească zdravănă — nici prea des, nici prea subțire. Se amestecă întruna, până când untul începe să iasă la suprafață ca niște bălți aurii pe câmpul cald. Atunci se mai lasă câteva clipe pe foc iute, să prindă crustă ușoară, iar dacă e pus la cuptor, cu atât mai bine: se rumenește frumos, ca un cozonac.
Când e gata, balmoșul se pune cu ceaun cu tot pe masă, lângă un blid larg cu lapte acru. Fără lapte, balmoșul e ca ciorba fără ceapă. Așa se mănâncă din bătrâni, cu lingura mare, în tihnă, cu oameni buni la masă. Și dacă vrei să fie masa deplină, nu strică o glajă de țuică bună, ori un vin de mere, limpede și ușor acrișor, să curețe gura și să dezmorțească vorba. Balmoșul nu-i doar mâncare, e început de drum, e putere pentru muncă și tihnă pentru suflet.