Trenulețul din Satul de Vacanță-cronica unei dispariții anunțate. Un simbol al verilor românești, ajuns fier vechi

Există orașe care își poartă trecutul cu grijă, ca pe o medalie. Și există orașe care îl lasă pe marginea drumului, până când vine cineva și îl taie la kilogram. La Constanța, într-un colț de parc care altădată vibra de râsete și clinchet de roți pe șine, a existat un simbol al vacanțelor românilor: trenulețul electric din Satul de Vacanță.

Șase kilometri de bucurie

A fost, timp de 28 de ani, mai mult decât un mijloc de agrement. A fost decorul copilăriilor noastre, fundalul pozelor de familie, traseul primelor emoții. A fost acel mic ritual al serilor de vară când, după o zi de plajă, urcai în vagonet și ocoleai lacul, cu vântul cald în față și cu senzația că vacanța nu se va termina niciodată.

Astăzi, din toate acestea nu a mai rămas nimic.

În Constanța, în inima Parcul Tăbăcăriei, șinele trenulețului se întindeau pe șase kilometri, ocolind Lacul Tăbăcăriei. Două garnituri, fiecare compusă dintr-o locomotivă electrică și zece vagonete, străbăteau parcul într-un ritm calm, aproape hipnotic. Traversau tunele scurte, se strecurau printre copaci, opreau în stații simple, unde copiii așteptau cu nerăbdare să se elibereze un loc.

Realizat în 1976, în timpul regimului Ceaușescu, la inițiativa Primăriei și construit de fosta Întreprindere de Transport în Comun, trenulețul a fost gândit ca un mijloc de agrement, un proiect care să completeze farmecul Satului de Vacanță. Era o investiție serioasă, solidă, făcută să dureze. Iar ani la rând a durat.

În 1978, printr-o hotărâre de consiliu local, a fost cedat fostei Întreprinderi Județene de Prestări Servicii către Populație. A intrat în patrimoniul acesteia și a funcționat fără probleme. Generații întregi au crescut cu el. Mulți nici nu-și mai amintesc o vară fără acel ocol al lacului.

Privatizare, calcule, renunțare

După 1990, ca multe alte active moștenite din perioada comunistă, trenulețul a trecut prin mâinile economiei de tranziție. În 1996, societatea ROMEGA, moștenitoarea fostei IJPIPS, a scos la licitație mai multe active. Printre ele și trenulețul Sat-Vacanță.

Exploatarea a fost preluată de societatea MONTANA SKY, al cărei unic acționar era un anumit Florin Munteanu. Timp de opt ani, trenulețul a continuat să circule. Dar între bucuria copiilor și realitatea contabilă se căsca o prăpastie.

Veniturile erau mici. Costurile de întreținere erau uriașe. Linia de șase kilometri necesita reparații constante. Deraierile deveniseră frecvente. S-a încercat refacerea șinelor cu ajutorul specialiștilor de la Regionala CFR. S-a cumpărat chiar o locomotivă nouă. Dar înlocuirea integrală a liniei era aproape imposibilă: doar reconstruirea unui kilometru de cale ferată ajungea, la acea vreme, la un miliard de lei vechi.

În 2004, trenulețul a fost dezafectat, oficial, pentru că nu mai era rentabil, neoficial, pentru că devenise prea greu de apărat într-o lume în care nimeni nu mai apără nimic fără profit.

100 de tone de tăcere

După vânzarea exploatării către un investitor străin, prezentat drept „puternic din punct de vedere financiar”, au trecut șase luni. Atât a fost nevoie pentru ca șinele să dispară complet. Traversele au fost smulse din pământ, betonul spart cu barosul, armătura scoasă cu grijă, ca dintr-un cadavru. Peste 100 de tone de fier vechi au fost furate atunci din parc.

Gările au fost vandalizate. Gardurile, termopanele, dotările date dispărute. Depoul de lângă fostul hotel Parc a rămas fără acoperiș. Tunelele prin care altădată răsunau râsete au devenit adăposturi pentru oameni ai străzii, pline de mizerie și miros greu.

Șinele, acele șine care purtau atâtea veri, au fost tăiate cu flacără, încărcate, transportate, cântărite și vândute. Deși legea interzice colectarea componentelor din dotările urbane, deși vânzătorii ar fi trebuit legitimați, deși proveniența ar fi trebuit verificată. Nimeni nu a fost găsit vinovat, nimeni nu știe nimic.

Este una dintre acele povești românești în care dispar lucruri mari, grele, imposibil de ignorat, și totuși, oficial, nimeni nu a văzut nimic.

Nepăsare administrativă

Întrebat despre furturi, un șef de serviciu din cadrul Primăriei a ridicat din umeri: șinele nu făceau parte din obiectivele instituției. Dacă ar fi existat patrule, poate nu s-ar fi întâmplat. Desființarea „taxei de liniște” ar fi dus la reducerea personalului de pază. Prea puțini gardieni, prea multe obiective.

Explicații au existat, soluții, mai puțin.

În timp ce autoritățile își pasează responsabilitatea, trenulețul a fost dezmembrat metodic. La drumul mare. Ziua, sub privirile trecătorilor. Trei persoane spărgeau traversele cu barosul, în plină zi, în căutarea armăturii metalice.

Aceasta este, poate, cea mai fidelă imagine a relației noastre cu trecutul: îl lăsăm la voia întâmplării, iar când este distrus, consemnăm paguba și mergem mai departe.

Melancolie și ipocrizie

Ne place să spunem că ne pasă de istorie. Că ne respectăm trecutul. Că vrem turism, identitate, brand de oraș. Dar faptele spun altceva.

Un simbol care a bucurat copilăriile atâtor oameni a fost lăsat să ruginească, apoi să fie furat bucată cu bucată. Nu de un cataclism, nu de un război, nu de o calamitate naturală. Ci de nepăsare.

Suntem nemiloși și cruzi cu ceea ce moștenim. Trăim parcă într-un etern „aici și acum”. După noi, potopul. Sau, în cazul trenulețului, fier vechi și beton spart.

Astăzi se vorbește, din nou, despre refacerea trenulețului. Doar că nu pe șine, ci pe roți. Un trenuleț care să circule pe asfalt, printre alei, fără cale ferată, fără infrastructura care îl definea.

Se încearcă, se promite, se reinventează.

Dar un tren fără șine nu mai este tren. Este un vehicul cu nostalgie aplicată. O replică adaptată bugetului și vremurilor. Aceeași Mărie, dar cu totul altă pălărie.

Poate va aduce zâmbete. Poate va funcționa sezonier. Dar simbolul de altădată, cel care ocolea lacul, care trecea prin tunele, care își purta demnitatea de investiție serioasă, acela a dispărut.

Și, odată cu el, o parte din felul nostru de a trăi vacanța.

Nu e pasăre ca porcul.

CITEȘTE ȘI:  Bucureștiul sub zăpadă, autoritățile sub preș: cronica unei „surprize” care se repetă de când ne știm

Românul cu mâna de Robocop. Vă spunem povestea unei minuni tehnologice și a unei umilințe fiscale de acum 20 de ani