Românul cu mâna de Robocop. Vă spunem povestea unei minuni tehnologice și a unei umilințe fiscale de acum 20 de ani

În 2008, România descoperea viitorul. Sau cel puțin așa părea. Ziarele scriau cu litere mari: prima mână bionică din lume, complet articulată, ajungea și la pacienții români. Ceea ce până atunci exista doar în filme SF devenea brusc accesibil. Tehnologia care părea rezervată marilor capitale ale medicinei occidentale ajungea, în sfârșit, și la noi. Era un moment de mândrie națională, de intrare pe o hartă a progresului din care România fusese mult timp absentă.

O copie fidelă a mâinii umane

Se numea i-LIMB Hand. Fabricată în Scoția, promitea lucruri care păreau imposibile: degete care se mișcă independent, prindere controlată prin semnale bioelectrice captate direct din mușchi, posibilitatea de a scrie la tastatură, de a deschide o sticlă, de a răsuci o cheie în broască. Nu mai vorbeam despre cârlige metalice sau dispozitive rudimentare care țineau loc de mână. Vorbeam despre ceva care semăna cu mâna umană, care funcționa aproape la fel, care reda demnitatea corporală pierdută odată cu amputarea.

Românii aflau că tehnologia de vârf a roboticii medicale nu mai era rezervată doar americanilor sau germanilor. Era, teoretic, și pentru ei. Medicii vorbeau despre ea cu entuziasm. Presa o prezenta ca pe o victorie a științei moderne. Pacienții priveau fotografiile din ziare cu speranță. Se deschidea o ușă care mulți credeau că va rămâne veșnic închisă.
Teoretic.

Diferența față de protezele clasice era uriașă. Nu mai era vorba despre dispozitive rigide, mecanice, care ofereau cel mult o funcție de prindere brută, fără nuanță, fără sensibilitate. Aici era vorba despre o proteză controlată prin impulsuri musculare. Când pacientul își încorda brațul, senzori plasați pe piele captau semnalul electric din mușchii rămași și îl transformau în mișcare. Fiecare deget avea propriul motoraș miniaturizat. Prinderea se ajusta automat prin senzori de presiune, astfel încât proteza să nu zdrobească un pahar de plastic și nici să scape o sticlă de sticlă.

Se puteau face mănuși din silicon aproape imposibil de deosebit de o mână reală. Se vorbea despre nuanțe de piele, despre estetică, despre naturalețe. Pacienții puteau alege culoarea pielii, forma degetelor, chiar și aspectul unghiilor. Proteza nu mai era ceva de ascuns sub mânecă, ci ceva ce putea fi expus fără jenă. Era un câștig psihologic imens pentru cei care purtau astfel de dispozitive.

România devenea a doua țară din Europa de Est care introducea această tehnologie. Prima fusese Polonia, cu câteva luni înainte. Dar diferența nu conta. Conta că ajunsese și la noi. Conta că medicii români învățau s-o monteze, s-o calibreze, să lucreze cu pacienții în sesiuni de recuperare care durau săptămâni întregi.

Prețul însă era pe măsura viitorului: între 12.000 și 40.000 de euro, în funcție de gradul de personalizare și de complexitatea cazului. Iar statul deconta mai puțin de 10% din sumă.

Marius, primul român cu mână bionică

Primul român care a purtat această proteză a fost Marius, un tânăr de 23 de ani din București, căruia i-a fost amputat brațul drept în urma unei boli grave și a mai multor intervenții chirurgicale care n-au mai putut salva membrul. Amputarea fusese traumatică nu doar fizic, ci și psihic. Peste noapte, gesturile simple ale vieții de zi cu zi deveniseră complicate sau imposibile. Scrisul, îmbrăcatul, deschisul unei uși, ținutul unei cărți – totul trebuia reinventat, adaptat la noua realitate a unui singur braț.

Proteza lui a costat 28.000 de euro. O sumă uriașă pentru un tânăr abia ieșit din facultate, fără venituri stabile, cu părinți care munciseră o viață fără să strângă capital. Banii au venit din economii, împrumuturi, sacrificii de familie. Speranța era că statul va acoperi măcar o parte semnificativă din costul acestei intervenții care nu era cosmetică, ci funcțională, esențială.

Ajutorul primit de la stat? 3.350 de lei. La cursul din 2008, undeva sub 1.000 de euro. Mai puțin de 4% din cost.
Când dispozitivul a ajuns în țară, Marius a mai avut o surpriză. A trebuit să plătească 9% TVA la import. Proteza, deși era un dispozitiv medical esențial pentru un pacient amputat, era tratată fiscal ca orice altă marfă importată din afara Uniunii Europene.

Aproximativ 2.000 de euro. Mai mult decât primise ajutor din partea statului.

Statul i-a luat înapoi, prin taxe, mai mult decât îi oferise sprijin. Ironia era perfectă și crudă. În același timp, România se lăuda cu faptul că introduce tehnologie medicală de ultimă generație. Dar pacientul rămânea singur cu factura. Și cu taxele.

Cu toate acestea, Marius vorbea cu entuziasm despre proteză. Putea scrie. Se putea îmbrăca singur. Putea ține o sticlă fără să o verse. Putea strânge mâna cuiva, putea deschide o ușă, putea face gesturi care înainte îi erau interzise. Spunea că nu o simte ca pe un corp străin, că creierul încă „știe” mâna naturală, că impulsurile vin automat, fără gândire conștientă. Era ca și cum mâna pierdută își mai trimitea ecouri prin sistem, și proteza le prindea. Singura problemă era că trebuia să o dea jos la duș. Electronică și apă nu se împrieteneau. În rest, era o minune.

Entuziasmul anilor 2008

Presa vremii vibra de optimism. Se organizau simpozioane, se demonstra scanarea digitală a bontului în 30 de minute, se vorbea despre transmiterea mulajelor prin e-mail între orașe. Tehnologia părea magică. Un pacient din Timișoara putea fi scanat local, iar mulajul trimis digital la București, unde proteza era fabricată și ajustată. România părea conectată la revoluția tehnologică, la valul de inovație care transforma medicina din vest.

Medicii vorbeau despre viitorul în care protezele vor fi integrate direct în sistemul nervos, în care pacienții vor simți textura obiectelor, temperatura, presiunea. Se vorbea despre cipuri implantate în creier, despre interfețe neuronale, despre dispariția totală a graniței dintre corpul biologic și cel artificial. Totul părea la îndemână, doar la câțiva ani distanță.
Dar dincolo de entuziasm, realitatea era rece și brutală.

Nu exista o statistică clară a persoanelor cu membre amputate în România. Nimeni nu știa exact câți oameni ar putea beneficia de aceste tehnologii. Bolile generate de fumat și diabetul făceau ravagii. Amputările de la nivelul piciorului și gambei erau dese, dar invizibile în statistici. Ajutorul financiar era simbolic. Povara rămânea pe umerii pacientului. Familiile se împrumutau, vindeau case, cereau ajutor de la rude din diaspora. Statul apărea în poveste doar pentru a încasa TVA.

2026 privește înapoi

Astăzi, povestea primei mâini bionice din România arată mai puțin despre progres medical și mai mult despre cum funcționează lucrurile pe-aici. Statul se lăuda cu tehnologie de vârf, organiza conferințe de presă, publica comunicate triumfaliste. Dar când venea vorba de bani, pacientul rămânea singur.

Marius a primit 3.350 de lei ajutor. A plătit 2.000 de euro TVA. A scos din buzunar 28.000 de euro pentru o proteză care nu era un capriciu, ci șansa de a-și folosi din nou brațul. Statul a încasat mai mult decât a dat. Și nimeni nu a văzut nimic ciudat în asta.

Proteza era tratată fiscal ca un BMW second-hand adus din Germania. Un dispozitiv medical esențial pentru un om cu brațul amputat era mărfuță de import, supusă taxelor standard.
Astfel de lucruri erau posibile în 2008. Și, dacă te uiți cu atenție, descoperi că multe sunt posibile și acum. S-au schimbat tehnologiile, s-au rafinat dispozitivele, dar ecuația de bază a rămas aceeași! Progresul există, dar plătești din buzunar. Iar dacă n-ai bani, progresul ăla rămâne în cataloage și prezentări PowerPoint.

Tehnologia avansează spectaculos. Birocrația stă pe loc. Iar undeva între ele, pacientul scoate portofelul.

CITEȘTE ȘI: Delta Dunării: între gheață și speranță. Douăzeci de ani de supraviețuire la capătul hărții

Românul care l-a decorat pe Putin. Prietenia începută pe tatami în 1999