Visul din ’94 bate la ușă: România ar prinde o grupă de lux la Mondiale!

După trei decenii de la epopeea americană din ’94, când România scria cu litere galbene și albastre una dintre cele mai frumoase povești ale Cupei Mondiale, tricolorii ar putea reveni pe pământ nord-american într-o grupă, pe cât de prietenoasă, pe atât de tentantă. Dar până să visăm la dueluri cu SUA, Australia și Paraguay, avem de trecut realitatea rece a barajelor. Și nu mai suntem chiar poporul optimist care umplea Piața Universității după fiecare gol al lui Hagi. Sau poate că, în adâncul nostru, încă suntem.

Melancolia care încă face ca inima să bată mingea în piept

Au trecut 32 de ani, dar America ’94 încă doare frumos. Atunci, România nu doar că juca fotbal, îl reinventa. Poporul respira fotbal și el și își pierdea nopțile în fața televizoarelor alb-negru sau color, cu antena orientată precar spre cer, sperând să mai vadă un gol de poveste al lui Hagi, o fentă a lui Ilie Dumitrescu sau o intervenție sfidătoare a lui Bogdan Stelea. Piața Universității devenise stadionul nostru național improvizat, un vulcan de oameni care uitau de toate durerile țării și trăiau magie. Victoria cu Columbia, acea demonstrație că și noi putem să fim mari. Argentina – România, meciul acela care a făcut planeta să se ridice în picioare și pe care FIFA îl mai amintește și azi ca pe o minune fotbalistică. Acolo am devenit legendă. Acolo am aflat că putem.

Iar acum, în 2026, destinul ne îmbie iar spre America. Numai că drumul acesta nu mai e o autostradă a entuziasmului, ci un drum județean cu gropi, semafoare și două baraje enervante pe traseu.

Washingtonul sub asediu – frig, cozi și începutul unui haos organizat

Washingtonul fremăta încă din amiază, ca un oraș care nu știe dacă se pregătește de gală sau de catastrofă naturală. Cozi interminabile se întindeau în fața „Kennedy Center”, în timp ce ninsorile mărunte, dar încăpățânate, transformau peisajul într-un spectacol absurd: jurnaliști verificați la sânge de parcă intrau într-un summit NATO, voluntari înghețați bocnă sub cele trei grade cu minus, iar presa internațională bombănind că nu e lăsată în clădire. Toată lumea era agitată, obosită, iritată. România? Ei bine, România nu se prea vedea pe nicăieri: Mircea Lucescu lipsea, probabil urmărind evenimentul de la distanță, în timp ce Vincenzo Montella, selecționerul Turciei, era acolo, calm ca un profesor care deja știe subiectele la examenul unde noi încă ne căutăm stiloul.

Covorul roșu și spectacolul total – când Mondialul devine hollywoodian

Când haosul părea să-și atingă apogeul, au început să apară vedetele, iar atmosfera s-a schimbat brusc: de la frigul aspru de afară la febra covorului roșu. Casillas și-a făcut intrarea cu sobrietatea unui portar obișnuit să decidă finale. George Weah plutea printre invitați cu aura unui fost președinte și fost Balon de Aur; Desailly și Renard zâmbeau hollywoodian; Pochettino a salutat calm, ca un om care vine să vadă spectacolul, nu să-l joace. Iar peste toți… Shaquille O’Neal, colosul NBA, ridicând media de înălțime cu vreo 40 de centimetri, pentru că, desigur, ce e un Mondial în America fără un gigant care să eclipseze luminile scenei?

A venit momentul solemn: apariția trofeului Cupei Mondiale. Obiectul acela de aur, pentru care planeta întreagă își pierde mințile o dată la patru ani, a fost adus în „Kennedy Center” ca o icoană purtată în procesiune. Mascotele își făceau de zor piruetele, încercând să fure puțin din glorie. Atmosfera? Tipic americană. Un amestec de finală Eurovision, gală Oscar, concert live și eveniment politic.
Și cum nimic nu e cu adevărat american fără o intrare dramatică, a apărut și Donald Trump. Președintele a ridicat o sprânceană, a salutat scurt, a rostit câteva fraze în care a îmbinat modestia mimată cu ego-ul recognoscibil—„e o onoare, SUA are o mică șansă la Mondial”—după care s-a pregătit, surprinzător pentru toți, să primească un premiu pentru pace din partea FIFA, moment care a creat rumoare în sală și confuzie pe rețelele sociale. Donald Trump spumos ca întotdeauna!

Apoi, spectacolul a început cu adevărat. Kevin Hart și Heidi Klum, un duo care părea ales de un algoritm prea entuziast, au ieșit pe scenă pregătiți să transforme tragerea la sorți într-un eveniment de entertainment total. Andrea Bocelli a cântat ca la deschiderea Olimpiadei, Infantino a vorbit cu solemnitatea unui om care crede sincer că FIFA produce fericire la kilogram, iar Robbie Williams și Nicole Scherzinger au ridicat energia la nivel de concert MTV din anii 2000. Era clar: Mondialul din 2026 nu va fi doar un turneu sportiv, ci o superproducție în stil hollywood.

Urnele, tensiunea și momentul care putea decide destinul României

Între timp, în culise, se pregăteau urnele. Echipele erau introduse metodic, pe rând, ca niște personaje într-o piesă de teatru cu miză uriașă. Cele din play-off, inclusiv România, au fost așezate previzibil și puțin dureros, în urna a patra, acolo unde stau națiunile care încă nu știu dacă vor juca pe scena mare sau rămân la repetiții.

Tensiunea a crescut când au fost extrase primele bile: giganții fotbalului, împreună cu cele trei gazde, începeau să-și ocupe locurile, iar sala vibra de anticipație. Când Mexic, Canada și SUA au fost repartizate în grupele lor, s-a simțit imediat un murmur în sală: Grupa D devenea brusc un posibil punct de interes pentru România.

În final, Rio Ferdinand a urcat pe scenă și a explicat noile reguli ale acestei ediții, un artificiu marca FIFA menit să creeze un traseu clar pentru marile vedete ale turneului. Deși în urna 1 se află mai multe forțe ale fotbalului — Germania, Brazilia, Portugalia, Olanda, Belgia — patru echipe au primit un statut special: Spania, Argentina, Franța și Anglia. Acestea, indiferent de calcule sau algoritmi, sunt așezate pe tablouri separate, astfel încât nu se pot întâlni între ele decât în finală, cu condiția, desigur, să își câștige grupele. Un mecanism inspirat din tenis, unde favoritului i se deschide drumul, dar nimeni nu îi garantează trofeul. Un mecanism care va aduce cu siguranță și mult doritele încasări din publicitate.

În plus, Ferdinand a reamintit regula continentală clasică: nicio grupă nu poate avea două echipe de pe același continent, cu excepția Europei, care trimite atât de multe naționale încât poate avea maximum două într-o serie. Un joc de echilibru, puțină matematică, puțin spectacol — suficiente cât să smulgă din sală un amestec de zâmbete ironice și aprobări plictisite. Atmosfera devenea tot mai intensă: luminile, muzica, camerele TV, prezentatorii — totul pulsa ca înaintea unui concert. Urma clipa adevărului: tragerea la sorți a grupelor.
Așa a început povestea serii în care România și-a aflat, măcar teoretic, drumul spre un posibil nou vis american.

Momentul adevărului – România își află grupa dacă trece de două bătălii!

Și, în sfârșit, vine clipa pe care românii o așteaptă mai degrabă lipsiți de optimism: bila traseului C este ridicată din urnă, învârtită teatral în aer și deschisă cu un gest solemn. România — sau ce țară va supraviețui barajului cu Turcia și apoi celui cu Slovacia ori Kosovo — este repartizată în Grupa D, acolo unde îi așteaptă trei adversari care, pe hârtie, nu par chiar genul de monștri care să îți taie respirația.

Primii sunt Statele Unite ale Americii, gazdele entuziaste ale turneului, o echipă în creștere, energică, cu public nebun de iubitor, dar totuși o națională abordabilă pentru o Românie care își aduce aminte din când în când că știe să joace fotbal mare. Americanii pun presiune, ritm, sprinturi, marketing, artificii – dar nu proporția aceea de talent individual care să-ți provoace insomnii.
Apoi vine Australia, naționala aceea care aleargă până rămâne fără tricou, care pune osul, cotul și sufletul, dar care rămâne o echipă muncitoare, nu neapărat genială. Cangurii sunt disciplinați, serioși, încuiați în apărare, însă nu reprezintă acel bau-bau continental pe care nu ai vrea să-l întâlnești în faza grupelor. E o echipă pe care, dacă prinzi o zi bună, o poți bate. Nu ușor — dar o poți bate. Doar că zilele noastre bune sunt parcă tot mai rare.

Ultimii, dar deloc de neglijat, sunt paraguayenii, trupa sud-americană tradițională, care știe să pună presiune, să muște din glezne, să alerge 90 de minute fără să clipească. Paraguay are în ADN momente de nebunie și meciuri în care îți dă cu terenul în cap, dar nu mai e de mult acea echipă care speria lumea. Periculoasă? Da. Imbatabilă? Nicidecum.

Iar apoi, în dreptul celui de-al patrulea loc al grupei, apare semnul destinului: România / Turcia / Slovacia / Kosovo. Un mic carusel al incertitudinii, al emoțiilor și al calculelor. Noi suntem acolo, undeva, plutind între speranță și frică, între „se poate” și „să nu ne facem iluzii”.
Privită în ansamblu, Grupa D nu este nici paradis, nici iad. Nu te pune pe fugă, dar nici nu îți promite calificarea pe tavă. Este, însă, una dintre acele grupe pe care orice român cu inimă de suporter o privește și spune: Hai că se poate!

Dar cu o condiție. Să ajungem acolo. Să trecem peste Turcia, peste Slovacia sau Kosovo. Să strângem din dinți și să redevenim, fie și pentru o vară, poporul care făcea America să se trezească în 1994, poporul care umplea piețele și străzile pentru un gol, poporul care credea în minuni fotbalistice. Căci drumul spre Grupa D nu începe în SUA. El începe acasă, în inimă. Și se decide la baraj.

Panorama mondialului – hartă celor 12 grupe și a poveștilor care se pregătesc să explodeze

Privind tabloul complet al Mondialului din 2026, ai impresia că FIFA a așezat planeta pe o masă uriașă și a început să traseze linii, să împartă continente, istorii și orgolii în douăsprezece lumi paralele. Grupa A îi aduce pe mexicani în postura de gazde v, cu sprijinul nelipsit al sud-americancelor. Coreea de Sud și Africa de Sud, împreună cu câștigătoarea barajului D, fie că vine din Danemarca, Macedonia de Nord, Cehia sau Irlanda, vor completa grupa.

Grupa B, pe de altă parte, are un parfum rece de nord și disciplină elvețiană amestecată cu căldura deșertului: Canada, Elveția, Qatar și învingătoarea barajului A — un labirint din care pot ieși Italia, Irlanda de Nord, Țara Galilor sau Bosnia. Un baraj cu echipe ce par pregătite pentru o serie de confruntări imprevizibile, cu scoruri mici și tensiune mare.

În Grupa C, Brazilia vine ca un rege fără rival, înconjurată de Maroc, Scoția și Haiti, o combinație de tehnică, organizare și entuziasm caribian, în timp ce în Grupa E, Germania se pregătește să scrie un nou capitol al ordinii și eficienței, alături de Ecuador, Coasta de Fildeș și Curacao, într-un mix fascinant de stiluri. Grupa F oferă o Olandă ultraofensivă care se uită suspicios către Japonia, Tunisia și câștigătoarea barajului B (Ucraina, Suedia, Polonia sau Albania), o grupă care deja miroase a surprize și a fotbal romantic.

Grupa G adună laolaltă o Belgie ce caută o nouă generație de aur, Iranul tacticizat, Egiptul lui Mo Salah și Noua Zeelandă, iar în Grupa H, Spania se așază la masă cu Uruguay, Arabia Saudită și Capul Verde, într-o combinație de forță sud-americană, disciplină iberică și entuziasm african. Grupa I pune Franța alături de Senegal, Norvegia și câștigătoarea barajului intercontinental 2 — poate Irak, poate Bolivia, poate Surinam — o grupă care pare scrisă pentru dueluri de o intensitate cinematografică.

În Grupa J, Argentina se întâlnește cu Austria, Algeria și Iordania, o colecție de stiluri care sfidează orice pronostic, în timp ce în Grupa K, Portugalia lui Cristiano (dacă nu se retrage între timp) dansează fotbalistic cu Columbia, Uzbekistan și câștigătoarea barajului intercontinental 1, unde pot apărea Noua Caledonie, RD Congo sau Jamaica. Grupa L, ultima dar nicidecum lipsită de strălucire, îi pune față în față pe cei din Anglia, Croația, Panama și Ghana — o serie care promite meciuri intense, posibile revanșe și fotbal pe muchie de cuțit.
Pe scurt, douăsprezece lumi, douăsprezece povești, douăsprezece drumuri care se vor intersecta brutal în fazele eliminatorii. Iar undeva, între toate aceste continente amestecate, România așteaptă să vadă dacă intră în poveste sau rămâne doar spectator.

Linia de tras și socoteala amară

Dar până la visul american, trebuie să acceptăm realitatea românească. Suntem iar la baraj. Din nou la mâna altora, la emoții, la calcule. Cum am ajuns aici? Când s-a pierdut magia? Poate că e momentul să tragem linie și să înțelegem de ce am ajuns să tremurăm la fiecare campanie și să jucăm baraje peste baraje pentru a ajunge la Mondiale. Poate că întrebarea nu este dacă putem ajunge în Grupa D?, ci, când vom redeveni România care făcea planeta să aplaude?.

Și totuși… poate că 2026 ne așteaptă. Poate că legenda din ’94 își cere continuarea. Depinde doar de noi dacă o vom scrie.