Păr țepos, tricou fără mâneci și o privire care trăda ambiția unui tânăr hotărât să ajungă pe scenă. Am găsit în arhivă imaginea cu Zoli Toth din perioada Star Factory, anii în care drumul spre succes era încă nesigur, dar foamea de muzică uriașă. De atunci și până azi, traseul lui spune o poveste rară: de la artist la mentorul care luptă ca muzica să se întoarcă în școli.
În cutia cu amintiri am dat peste fotografia care spune totul despre Zoli Toth de atunci. Un Zoli tânăr, cu părul țepos vopsit, tricou fără mâneci, privire serioasă și aerul clasic de băiat care știe sigur un lucru: că locul lui e pe scenă, chiar dacă drumul până acolo e încă plin de semne de întrebare. Era perioada Star Factory, anii în care emoțiile erau brute, visele mari, iar validarea venea greu, dar intens.
În poza asta, Zoli pare genul de tip care stă în fața scenei, analizează tot, nu vorbește mult, dar știe că într-o zi va fi acolo sus. Nu era încă Zoli Toth de azi, mentor, educator, inițiator de proiecte naționale. Era Zoli cel ambițios, ucenicul din Mediaș ajuns într-un campus de talente, care a fost eliminat, reprimit, testat și, într-un final, ales. Un parcurs care spune mult despre încăpățânare și foame de reușită.
Momentul Star Factory a fost primul OK mare primit de la industrie. Când Nicu Alifantis i-a rostit numele și l-a inclus în trupă, Zoli a trecut o linie invizibilă: de la speranță la realitate. În public erau părinții, emoționați, iar în fața reflectoarelor un tânăr care tocmai învățase o lecție esențială – nimic nu vine ușor, dar nimic nu e imposibil dacă rămâi în picioare.
Ce e fascinant când te uiți la Zoli de atunci și la Zoli de acum este că, dincolo de look, a rămas aceeași esență. Dacă atunci visa să cânte într-o trupă, astăzi visează ca alții să cânte. Doar că miza s-a schimbat. După Sistem, Eurovision, scene mari și show-uri complexe, Zoli a ajuns în punctul în care a înțeles că muzica nu e doar spectacol, ci și responsabilitate.
Astăzi, același Zoli care stătea cu mâinile în buzunare, privind scena, construiește BeatAgora, un program care pune chitare, tobe și clape în mâinile unor copii care altfel ar fi văzut muzica doar la televizor. Din tânărul cu tricou fără mâneci a crescut omul care spune fără ocolișuri că „o țară care nu cântă e o țară tristă”.
Poza din arhivă nu e doar nostalgie. E dovada clară că, înainte de a deveni lider, educator sau mentor, fiecare a fost un puști cu vise mari și cu multă răbdare de exersat. Iar Zoli Toth este exemplul perfect că drumul de la scenă la comunitate nu e un pas înapoi, ci cel mai greu și mai matur pas înainte.
CITEȘTE ȘI: