Cum a plănuit Securitatea să îl asasineze pe Adrian Păunescu. „Apasă degeaba pe frână. Pedala se duce până în podea, dar maşina…”

CANCAN.RO, site-ul nr. 1 din România, vă prezintă, în exclusivitate, fragmente din cartea “Supraviețuirea lui Adrian Păunescu – Calendarul unui vulcan”, volumul 1, unde autorul, nimeni altul decât fiul fondatorului Cenaclului “Flacăra”, povestește cum a plănuit Securitatea să-i asasineze tatăl. Faptele, dialogurile și mărturiile sunt de-a dreptul incredibile.

(VEZI AICI: IMAGINI EXCLUSIVE! CE I-A ADUS FIUL LA MORMÂNT LUI ADRIAN PĂUNESCU ÎN PRIMA ZI DE CRĂCIUN)

Poet, publicist și om politic, Adrian Păunescu (20 iulie 1943 – 5 noiembrie 2010) este unul dintre cei mai prolifici oameni pe care i-a avut România. Este fondatorul Cenaclului “Flacăra”, un adevărat fenomen de masă, cu care a susținut 1.615 manifestări de muzică, poezie și dialog, în fața a peste șase milioane de persoane. Din 1973, a condus revista Flacăra.

Ulterior, Adrian Păunescu a devenit incomod și a fost destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la unul dintre concertele Cenaclului Flacăra de la Ploiești, însă poetul devenise cunoscut și pentru criticile la adresa puterii, ceea ce l-a transformat într-un personaj periculos pentru siguranța regimului.

(CITEȘTE ȘI: A LĂSAT O MOŞTENIRE URIAŞĂ, DAR… BANCA A EXECUTAT-O PE VĂDUVA POETULUI ADRIAN PĂUNESCU!)

Securitatea nu s-ar fi mulțumit însă doar cu atât și ar fi dorit cu orice preț ca Adrian Păunescu să dispară definitiv de pe fața pământului. În 1997, fiul regretului poet, Andrei, a publicat cartea “Supraviețuirea lui Adrian Păunescu – Calendarul unui vulcan”, volumul 1, în care este prezentat, în detaliu, planul diabolic care ar fi trebuit să ducă la asasinarea fondatorului Cenaclului “Flacăra”.

O inspirație de ultim moment, practic o modificare de program finalizată cu încă o vizită la marele filosof Constantin Noica, aflat la Păltiniș, a făcut ca Adrian Păunescu și familia lui să rămână în viață. În continuare, CANCAN.RO, site-ul nr. 1 din România, vă prezintă, în exclusivitate, fragmente din cartea “Supraviețuirea lui Adrian Păunescu – Calendarul unui vulcan”, unde este prezenat planul prin care Securitatea ar fi încercat să-l reducă definitiv la tăcere pe marele poet.

Lichidul de frână, extras cu o seringă!

La momentul respectiv, Adrian Păunescu se afla împreună cu familia la Păltiniș, într-o cabană. Potrivit celor scrise de Andrei Păunescu, în noaptea de 16-17 august 1986, un profesionist ar fi descuiat mașina poetului, aflată în curte, și ar fi extras cu o seringă lichidul de frână din instalație și ar fi deconectat sistemele de avertizare ale bordului.

“Eram la Păltiniş, în a doua vară a izolării tatălui meu, a marginalizării forţate şi a interdicţiei nemiloase, în noaptea de 16 spre 17 august 1986, când s-a încercat suprimarea fizică a lui Adrian Păunescu. Cunoscându-se faptul că, în dimineaţa de 17, urma să coborâm, cu maşina, de pe muntele Păltiniş, spre Sibiu (informaţie interceptată, desigur, în seara de 16 august, cu ocazia apelului telefonic pe care l-am făcut, către Sibiu şi Săliştea Sibiului, unde ne-am anunţat sosirea), în cursul nopţii, un profesionist (sau o echipă de profesionişti) a descuiat maşina, aflată în curtea cabanei, unde noi dormeam, şi n-a furat nimic, deşi bagajele, inclusiv obiectele de mare valoare, îi erau la dispoziţie, fiind deja pregătite pentru drum.

În schimb, a deschis capota, a extras, cu o seringă, lichidul de frână din instalaţie, a deconectat sistemele de avertizare ale bordului, inclusiv cablul de kilometraj, a încuiat la loc automobilul şi a dispărut”, se arată în cartea scrisă de Andrei Păunescu.

Trebuia să moară într-o prăpastie

De dimineață, Adrian Păunescu și familia lui ar fi urmat să se urce în mașină și să urmeze programul stabilit. Potrivit planului care ar fi fost pus la punct de Securitate, poetul ar fi trebuit să-și găsească sfârșitul într-o prăpastie, pe drumul abrupt și șerpuit care leagă Păltinișul de Sibiu. Din fericire nu s-a întâmplat așa!

“Rămânea, deci, ca Adrian Păunescu şi familia să se urce în maşină, să iasă, câteva zeci de metri, din curte, în şoseaua principală, s-o ia la vale, spre Sibiu, aşa cum era stabilit programul, şi, în scurtă vreme, la prima frână acţionată zadarnic, să se prăvălească în prăpastie, de pe drumul abrupt şi şerpuit care leagă Păltinişul de Sibiu. Ar fi dispărut, în acest fel, omul public incomod, care reuşise să reziste presiunilor nervoase ale celor 14 luni de anchete, şicane, ameninţări şi procese, toate – inventate şi derulate pentru a-l omorî sau a-l determina să devină un intelectual cuminte, ca atâţia alţii, obişnuiţi doar să fie de acord şi să scrie literatură convenabilă celor de la putere.

Şi, totuşi, nenorocirea noastră nu s-a întâmplat, deşi toate planurile şi măsurile duşmanilor, ce acţionau fără a putea fi văzuţi, fuseseră bine puse la punct”, este un alt fragment din prefața cărții “Supraviețuirea lui Adrian Păunescu – Calendarul unui vulcan”, volumul I.

(NU RATA: DECLARAŢII EXCLUSIVE DE LA FIUL ŞI FIICA SECRETĂ A POETULUI! FAMILIA LUI ADRIAN PĂUNESCU, DEZBINATĂ LA PARASTAS)

Schimbare de program: încă o vizită la Constantin Noica

În continuare, sunt prezentate faptele, dialogurile, mărturiile şi adevărul despre tentativa de asasinat care ar fi avut loc asupra lui Adrian Păunescu. În cele din urmă, o vizită care nu era inițial în program la Constantin Noica a făcut ca planul Securității să fie dejucat.

“Trebuie să ne grăbim, pentru că, înainte să plecăm spre Sibiu, tata a decis în ultimul moment că mai avem de urcat, pentru câteva minute, la Constantin Noica, să-i lăsăm cele 10 sticle cu vin alb. A.P. nu vrea să rămână dator şi, dacă tot urcăm în centru, vom duce şi nişte cărţi doamnei Adriana Vereş, bună prietenă cu tataie, şi domnului Bischin”, rememorează Andrei Păunescu.

Momente de panică: “Apasă degeaba pe frână! Pedala se duce până la podea, dar mașina…”

În continuare, sunt prezentate momentele de coșmar trăite de cei prezenți în mașină până când au ajuns la Constantin Noica. Pe drum, deja, fondatorul Cenaclului “Flacăra” conștientizase că lucrurile nu sunt deloc în regulă și că, peste noapte, cineva a umblat la mașina lui.

“Încercăm să pornim, dar nu avem curent la bord. Chemăm un vecin, care reface circuitul smuls din cuplă. E straniu, pentru că, aseară, când am parcat maşina şi am încărcat-o, toate funcţionau şi, de atunci, cheia a stat numai la mine în buzunar. A.P. urcă la volan, iar eu aşez în spate, pe banchetă, vinul, pentru domnul Noica şi cărţile. O luăm pe şosea, în sus, spre centrul Păltinişului.

Nu merge nici kilometrajul. Încercăm să oprim la restaurant, unde Ion Haşigan plecase puţin mai devreme, să cumpere lapte, şi să ne aştepte în faţă. A.P. apasă degeaba pe frână. Pedala se duce până în podea, dar maşina merge în continuare. Cu frână de motor şi cu ajutorul pantei pe care o urcam, reuşim să oprim. Motorul rămâne foarte ambalat şi constatăm că relantiul era reglat nepermis de sus. Aseară era aşezat în poziţia normală.

(VEZI AICI: IMAGINI ÎN PREMIERĂ. CUM A COMEMORAT FAMILIA ŞAPTE ANI DE LA MOARTEA LUI ADRIAN PĂUNESCU. I-AU UMPLUT MORMÂNTUL DE FLORI ŞI…)

A.P. devine foarte agitat. Mai descoperim că două bujii au fişele căzute. Şi tubul de la aerisirea maşinii este desprins. Ne continuăm drumul spre domnul Noica, dar prudenţi, numai în vitezele unu şi doi, folosind frâna de mână, în locul celei de picior, inerte. A.P. îl întreabă pe nea Haşigan cum îl mai cheamă pe şeful de local Bischin, pentru dedicaţia pe care vrea să o scrie pe carte.

Siguranţa cu care nea Haşe răspunde prompt: «Ion», îl face pe A.P. să mă trimită să mai verific o dată. Ce mai contează că pe om îl chema Dumitru? A.P. scrie dedicaţia, lăsăm cartea, trecem şi pe la Adriana Vereş şi pe la domnul Noica. Filozoful se bucură de sticlele cu vin alb, la litru, pe care i le oferim, şi ne aşteaptă (poate tot în această vară) la dânsul”, este un alt pasaj important din cartea lansată de Andrei Păunescu în 1997.

Au chemat miliția!

Într-un final, Adrian Păunescu constată, la ridicarea capotei, că vasul de lichid de frână era gol. Bănuielile i s-au confirmat. Realizează că toate defecțiunile nu sunt o întâmplare și cheamă miliția.

“La cabană, spaima noastră creşte, pe măsură ce căutăm o explicaţie la cele întâmplate. Ridicăm capota şi vedem vasul de lichid de frână gol. Aseară îl lăsasem plin. Nu găsim, pe vas, pe conducte, pe motor şi pe pietriş, nici o urmă de lichid de frână scurs. Înţelegem că toate defecţiunile nu sunt o întâmplare şi chemăm miliţia.

Sectoristul de pe Păltiniş vine imediat, este amabil şi începe să completeze procesul-verbal. Remarcă defecţiunile şi afirmă, fără ezitare, că ele sunt opera unei acţiuni deliberate. Pe partea superioară a vasului gol de la instalaţia de frânare, sesizăm o dâră uleioasă subţire. Miliţianul începe să îşi facă probleme, întrucât, spune el, criminalul, da, criminalul profesionist, fără îndoială, a extras lichidul cu o seringă, din care, totuşi, au căzut câteva picături. Urmele de degete de pe cablul de kilometraj şi de pe fişele de la bujii s-ar putea să ne ajute să identificăm autorul. Lângă geam găsim o zgârietură proaspătă”, mai povestește Andrei Păunescu în cartea lui.

(CITEȘTE ȘI: LUPTA PENTRU AVEREA LUI ADRIAN PĂUNESCU PARE FĂRĂ SFÂRŞIT! MOŞTENITORII POETULUI SE BAT ÎN JUSTIŢIE DE ŞAPTE ANI)

Un civil a încercat mușamalizarea cazului

La un moment dat, în timp ce milițianul încerca să-și facă treaba, a apărut un bărbat în civil care, în cele din urmă, a reușit să întrerupă completarea procesului-verbal. Din relatările lui Andrei Păunescu, se afla acolo cu scopul clar de a mușamaliza cazul.

“Când miliţianul începe deja să noteze toate aceste date în procesul-verbal, apare, dintr-odată, în curte, un bărbat civil, în jurul vârstei de 40 de ani, care, cu o privire fixă şi prelungă, îl convinge pe miliţian să întrerupă completarea procesului verbal. Crisparea cu care omul în uniformă ascultă de omul în civil e un semnal ciudat despre raportul de forţe dintre Miliţia română şi civili. Civilul respectiv profită de faptul că A.P. s-a retras lângă un izvoraş, în cealaltă parte a curţii, ca să-şi spele faţa congestionată, şi încearcă să încheie repede discuţiile dintre mine şi miliţian, făcându-i semn sectoristului să-şi strângă repede hârtiile. Eu îl rog pe misteriosul civil să ne lase să finalizăm constatarea şi-l invit lângă maşină.

Îi arăt urmele de labe de câini de pe caroserie şi îi spun că mi se pare ciudată prietenia dintre respectivii câini şi cel care ne-a deschis maşina şi a umblat la ea. Operaţia a durat, probabil, destul de mult, dar câinii nu au lătrat, nu s-au agitat, ba chiar, dimpotrivă, există semne vizibile că s-au mai şi gudurat pe lângă criminal. Tensionat, dar arogant, civilul însă răspunde că urmele câinilor nu probează cu nimic violarea maşinii de care vorbesc eu. «Probabil că a fost o pisică, pe care câinii au urmărit-o şi care s-a suit pe maşină».

Pe acoperişul maşinii, însă, nici urmă de noroi, nici urmă de labe de pisică, aşa cum ar fi normal, dacă ar fi adevărat că s-a suit o pisică, venită din acelaşi noroi. Varianta aberantă, cu prezenţa pisicii, este urmată de câteva explicaţii seci ale civilului: că erau slăbite doar nişte fişe la motor. Şi că, de fapt, nu s-a întâmplat nimic. Să nu mai fac atâta caz, pentru o pisică urmărită de câini”, se mai arată în cartea lansată de Andrei Păunescu în 1997.

Cristian Tudor Popescu: „Cei 100.000 de inși care și-au dat semnăturile pentru Mircea Diaconu nu au evoluat față de vremea lui Adrian Păunescu”

Adrian Păunescu a răbufnit: “Ați vrut să mă omorâți… criminalilor!”

Ulterior, bărbatul în civil și milițianul au intenționat să plece de la fața locului, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar mașina ar fi rămas fără frâne accidental. A fost momentul în care Adrian Păunescu a răbufnit și l-a pus la punct pe bărbatul în civil, căruia i-a transmis că știe că șefii lui au vrut să-l omoare.

“Dar nu e nici o pisică, şi sunt urme de degete, care au lucrat la motor. Puteam să murim, dacă nu mergeam, întâmplător, la deal! A fost scos lichidul de frână! Haideţi să terminăm constatarea! spun eu, naiv, crezând că îl conving pe cel din faţa mea. Îmi răspunde: «Aveţi vreo dovadă că a intrat cineva în maşină? Nu vi s-a furat nimic!» Eu: tocmai asta e, că nu ne-a dispărut nimic, dar maşina a fost defectată, iar urmele se văd, haideţi să luăm amprentele şi să terminăm procesul-verbal. Civilul: «Eu nu mă amestec, ce, vreţi s-o păţesc? De unde să ştiu eu ce s-a întâmplat? (către miliţian) Să mergem». Cei doi se îndreaptă spre poartă. Încerc să-i conving să nu plece, să rămână o dovadă scrisă, în legătură cu ceea ce s-a întâmplat. Aproape că nu se uită la mine. Când să iasă ei pe şosea, A.P. vine dinspre izvorul unde s-a răcorit, mă strigă şi mă cheamă, pe un ton revoltat, înapoi. Mă întreabă ce concluzii am tras şi îi spun că dânşii tocmai vor să plece. A.P. se enervează şi mai mult şi se apropie de cei doi, care fac şi ei câţiva paşi înapoi.

(NU RATA: AU TRECUT CINCI ANI DE LA MOAREA LUI ADRIAN PAUNESCU! “MI-E DOR DE TATA!”)

Civilul începe să explice de ce nu e cazul să existe un proces-verbal, că a fost doar o pisică, urmărită de câini, iar defecţiunile maşinii nu sunt ieşite din comun, nişte lichid de frână lipsă şi câteva fire ieşite de la locul lor. A.P. se apropie şi mai mult de civil şi-l întreabă prin surprindere: «Ce grad ai, mă, nenorocitule?» «Maior, vă salut!» A.P. revine: «După ce că aţi vrut să mă omorâţi, acum nu-l lăsaţi pe miliţian nici să facă procesul-verbal? Criminalilor!»”, relatează Andrei Păunescu în volumul său.  

“O modificare de program ne-a salvat de la moarte!”

Adrian Păunescu nu renunță și, în cele din urmă, procesul-verbal este completat. O copie ajunge la marele poet, decis să facă toate demersurile la București, pentru aflarea adevărului. După ce reconstituie toate momentele, Adrian Păunescu și cei din jurul lui ajung la concluzia că doar o inspirație de moment, practic încă o vizită la Constantin Noica, i-a salvat de la moarte.

Adrian Păunescu la Cenaclul Flacăra: „Te salut, generație în blugi”. VEZI AICI FILMUL – SPECIAL

“Omul ne roagă să fie linişte şi să trecem peste ce s-a întâmplat. A.P. nu-l slăbeşte pe maiorul în civil şi, până la urmă, procesul-verbal, relevând defecţiunile şi urmele de intervenţie proaspătă şi deliberată, se completează, conform intenţiei iniţiale a sectoristului, care nu făcea decât să transcrie o realitate. Propriu-zis, procesul-verbal a fost întocmit de miliţian şi de încă un alt cetăţean, pe care maiorul l-a chemat, din echipa de urmăritori în civil, aflată mult mai aproape decât credeam noi.

După ce luăm procesul-verbal, o copie rămâne, cum e firesc, la sectorist, iar cei trei pleacă grăbiţi şi agitaţi. Remediem ce putem remedia, la maşină, şi ne pregătim de drum. A.P. se mai linişteşte şi este hotărât ca, prin documentul pe care-l deţinem (care precizează clar că asupra maşinii noastre s-a intervenit intenţionat, pentru a se produce disfuncţiuni grave), să facă toate demersurile, la Bucureşti, pentru aflarea adevărului.

Reconstituind toate momentele dimineţii, observăm că doar o inspiraţie de ultim moment ne-a făcut să nu plecăm la vale, spre Răşinari şi Sibiu, aşa cum ne propusesem, ci să mai urcăm, încă o dată, până la domnul Noica, modificare de program care ne-a salvat de la moarte”, se arată în cartea “Supraviețuirea lui Adrian Păunescu – Calendarul unui vulcan”, volumul I.

(VEZI AICI: LUPTA CA INTRE HIENE PE AVEREA LUI ADRIAN PAUNESCU! CUM AU MUSCAT RUDELE DIN MOSTENIRE IMEDIAT DUPA CE MAESTRUL A INCHIS OCHII!)

Adevărul nu s-a aflat niciodată

Potrivit lui Andrei Păunescu, tatăl lui a dat procesul-verbal, imediat după ce a revenit la București, lui Petru Enache, la momentul respectiv secretar al CC al PCR. Adevărul nu s-a aflat însă niciodată!

“Timp de câteva luni, a încercat, apoi, să afle ceva despre mobilul acelei tentative de crimă. Nici până astăzi, data publicării cărţii, adică după 11 ani de la eveniment, nu i-a răspuns nimeni la întrebările, care priveau viaţa lui şi vieţile noastre, ale celorlalţi de lângă el. Poate acum, ministrul de Interne, oricare ar fi el, va face reparaţia şi îl va întreba pe fostul sectorist din Păltinişul anului 1986, pe care tata nu a reuşit să-l mai găsească, despre acele coincidenţe stranii şi despre securistul care credea că o pisică a scos, cu seringa, lichidul de frână, făcându-l să dispară, fără urmă, din maşina cu care trebuia să ne zdrobim, în ziua de 17 august 1986, în Munţii Cibinului”, încheie capitolul Andrei Păunescu.