42 de ani fără Nichita Stănescu: ultima noapte a Poetului și iubirile care i-au ars viața

La 42 de ani de la moartea lui Nichita Stănescu, CANCAN a pregătit un material amplu despre finalul dramatic al Poetului Necuvintelor, de la ultimele ore petrecute înainte de internarea la Fundeni până la mărturiile celor care i-au fost aproape, dar și despre iubirile care i-au marcat destinul, de la Magdalena și Doina, la Gabriela Melinescu și Dora, ultima lui mare poveste de dragoste.

Poetul care a ars mai repede decât timpul

Nichita Stănescu nu a fost doar un poet, ci un mod de a înțelege poezia, limba și lumea. Născut la 31 martie 1933, la Ploiești, crescut între rigoare și boemă, între cultură solidă și o libertate aproape periculoasă, Nichita a schimbat definitiv felul în care se scrie și se citește poezia românească. Parte a unei trinități reformatoare, alături de Eminescu și Arghezi, el a mutat poezia din zona descriptivului în cea a ideii, a limbajului care se caută pe sine, a „necuvintelor” care spun mai mult decât pot spune cuvintele.
Viața lui a fost la fel de intensă ca versurile sale. Iubiri fulgerătoare, căsătorii, prietenii legendare, nopți fără somn, excese care i-au hrănit creația și i-au distrus corpul, toate au coexistat într-un echilibru fragil. Nichita a trăit fără măsură, cu o generozitate aproape naivă, cheltuindu-și nu doar banii, ci și sănătatea, cu aceeași naturalețe cu care scria un poem sau rostea o idee care îi lăsa pe ceilalți fără replică.

În ultimii ani, trupul a început să cedeze sub povara alcoolului și a bolii hepatice, dar mintea a rămas limpede, creativă, tensionată până la capăt. Premii, traduceri, recunoaștere internațională, chiar o nominalizare la Premiul Nobel nu au reușit să-i schimbe ritmul de viață. Nichita nu știa să trăiască altfel decât total. Iar acest fel de a fi l-a condus, inevitabil, spre o moarte timpurie, trăită cu aceeași luciditate cu care și-a trăit poezia.
În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, la Spitalul de Urgență Fundeni, această viață arsă intens avea să se stingă. Ultimele ore ale lui Nichita Stănescu nu sunt doar un episod medical, ci finalul unei existențe care a pus poezia mai presus de sine.

Ultima noapte a lui Nichita Stănescu. Drumul dintre poezie, suferință și moarte

În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu, unul dintre cei mai mari poeți ai literaturii române, se stingea la doar 50 de ani, într-un salon al Spitalului de Urgență Fundeni. Moartea sa nu a fost un accident neașteptat, ci finalul dureros al unei lungi lupte cu propriul trup, cu boala și cu excesele care i-au alimentat, paradoxal, și geniul.

Cu doar câteva zile înainte, Nichita fusese prezent la nunta unor prieteni, la Drobeta-Turnu Severin. Deși se simțea obosit și slăbit, poetul a refuzat să își schimbe ritmul de viață. A scris un poem pentru miri, a stat la masă cu cei apropiați, apoi s-a retras mai devreme, ca și cum ar fi intuit că timpul începe să se strângă. În dimineața zilei de 11 decembrie, s-a trezit târziu, a refuzat mâncarea și a spus că nu se simte bine, dar, în ciuda stării sale, a continuat să facă planuri de viitor.

Întoarcerea la București a fost grea. În tren, Nichita a dormit agitat, întins pe canapea, iar când a ajuns acasă, târziu în noapte, s-a culcat imediat. Criza hepatică, însă, nu a întârziat. Durerile au devenit tot mai violente, iar sângele îi țâșnea din gură, semn al unei suferințe interne avansate. Prietenul său, pictorul Mircia Dumitrescu, își amintește momentul apelului disperat: „Vino repede!”. Nichita, conștient, i-a cerut să rămână lângă el, pentru a nu o speria pe Dora, ultima sa soție.

Transportul la spital s-a făcut cu dificultate. Deși foarte slăbit, Nichita a mers pe picioarele lui, lucid până aproape de final. Crizele s-au repetat pe coridoarele spitalului, din ce în ce mai violente, până când, la câteva minute după ora 2 dimineața, inima a cedat. Diagnosticul oficial a fost stop cardio-respirator, însă autopsia avea să arate adevărul crud: ficatul poetului era aproape inexistent.

În acea noapte, de gardă la Spitalul Fundeni se afla profesorul Pavel Chirilă, cel care l-a primit și l-a asistat pe Nichita Stănescu în ultimele sale ore. La ani distanță, medicul avea să mărturisească faptul că ultimele cuvinte ale poetului nu l-au părăsit niciodată: „Mi-e o sete sălbatică”. Nu era, în opinia sa, doar o sete fizică, ci una mult mai adâncă, o sete de adevăr, de dreptate, de frumos, de libertate, poate chiar o sete de veșnicie.

Moartea lui Nichita Stănescu a închis o viață trăită cu o intensitate rară. Dependent de alcool, măcinat de boală, dar lucid până la capăt, poetul a ars repede și puternic, lăsând în urmă o operă care a schimbat definitiv poezia românească. El însuși își alesese, parcă, epitaf poetic. Întrebat ce vers îi place cel mai mult din „Odă în metru antic”, Nichita a răspuns fără ezitare: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”. Pe 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu a murit. Dar poezia lui a rămas, continuând să respire acolo unde trupul nu a mai putut.

Iubirile lui Nichita, între febra vieții și combustia poeziei

La Nichita Stănescu, iubirea nu a fost niciodată un capitol separat de poezie, ci chiar materia ei primă, o stare continuă, care îl ridica și îl sfâșia în același timp, o „leoaică tânără” care îi sărea în față ori de câte ori se credea în siguranță. Prietenii îl descriu ca pe un om carnal, seducător, cu farmec de înger blond și cu o intensitate care te obosea și te fascina deopotrivă, un om care iubea cu patimă, care promitea mult, care se dăruia pe loc și care, în același timp, se risipea, trăind mereu cu sentimentul că viața se întâmplă „acum” sau nu se mai întâmplă deloc.

Despre amorurile lui au circulat legende, unele romantice, altele crude, unele confirmate de mărturii ale apropiaților, altele doar „povestite prin oraș”, însă firul comun rămâne același, Nichita nu știa să iubească „puțin”, iar femeile din viața lui nu au fost doar prezențe intime, ci repere afective și creatoare, muzele care îi intrau în destin și îl schimbau din temelii.

Magdalena, arderea adolescentină

Prima iubire „cu acte” a venit foarte devreme, aproape ca un salt adolescentin în maturitate. În 1952, în primul an de facultate, Nichita se căsătorește cu Magdalena Petrescu, marea dragoste din adolescență și, după unele relatări, sora celui mai bun prieten. Era o iubire care a ars scurt și repede, cu patimă, cu entuziasmul primei vieți trăite pe cont propriu, dar și cu fragilitatea unei vârste în care oamenii nu știu încă să-și țină promisiunile.

După numai un an, cei doi se despart, iar Magdalena pleacă în Australia, iar povestea rămâne, pentru Nichita, ca o rană timpurie, acel tip de despărțire care pare „mică” la început și devine, peste ani, un reper nostalgic, ca un obiect rămas într-o cameră goală. Într-un detaliu care spune mult despre magnetismul lui Nichita și despre felul în care trecutul refuza să se încheie, există și amintirea că, după moartea poetului, Magdalena ar fi revenit în țară și ar fi răscumpărat pianul familiei Stănescu, confiscat de comuniști, un gest cu aer de „întoarcere” simbolică, ca și cum iubirea adolescentină ar fi vrut să lase, măcar târziu, ceva înapoi.

Doina Ciurea și nașterea „leoaicei”

Apoi, Nichita intră în iubirea matură, aceea care îl prinde în plină afirmare literară și care se amestecă definitiv cu poezia lui. Doina Ciurea, poetă și eseistă, devine a doua soție, într-o relație care începe oficial în 1962, dar care, dincolo de act, se întinde în timp cu un amestec de apropiere și distanță, de viață comună și vieți paralele, așa cum se întâmplă adesea în boemia literară. În jurul acestei iubiri se leagă una dintre cele mai importante „legende” ale operei lui, Nichita însuși a susținut că dragostea pentru Doina i-a inspirat volumul „O viziune a sentimentelor”, iar când spui Nichita, spui inevitabil și „Leoaică tânără, iubirea”, poemul care, pentru mulți, nu mai este doar poezie, ci un fel de definiție a felului lui Nichita de a trăi.

Relația cu Doina a avut, însă, și o umbră de tensiune biografică, pentru că Doina fusese, înainte, iubita lui Nicolae Labiș, rivalul-oglindă al lui Nichita, iar Nichita a recunoscut, cu sinceritate brutală, că în acei ani îl rodea nu doar iubirea, ci și invidia, fascinația pentru „semnul tipărit al literei”, sentimentul că altcineva era deja acolo unde el visa să ajungă. În povestea lor există ceva din drama epocii și din drama tinerilor poeți, orgolii, comparații, competiții, dar și o forță creatoare care a explodat în cărți și în poemele acelei perioade.

Gabriela Melinescu, iubirea totală

Dacă primele două iubiri par, în biografie, ușor de așezat în ordine, marea febră sentimentală, cea care a devenit aproape mit, este Gabriela Melinescu, iubirea „neoficializată”, dar, pentru mulți, cea mai intensă. Relația lor durează aproximativ un deceniu și are tot ce poate avea o poveste de dragoste între doi creatori, fascinație, admirație, dependență emoțională, posesivitate, gelozii, promisiuni, rupturi, împăcări și acel sentiment că dragostea este, în același timp, și binecuvântare, și blestem. Nichita o cere în căsătorie, spun unele mărturii, dar rămâne blocat între propria viață complicată și „oroarea de tribunale”, motivul invocat pentru amânări, divorțuri întârziate și decizii lăsate să se întâmple mai târziu, mereu mai târziu.

În povestirile consemnate de prieteni apare Nichita confesiv, rar, atent să nu strice vraja printr-un cuvânt prost ales, vorbind despre Gabriela ca despre o iubire totală, trăită „până în pânzele albe ale capătului”, o iubire care îl făcea să tremure numai apropiindu-se de ea, fără să o atingă, o iubire în care corpul și sufletul se amestecau fără protecție. Tot în aceeași zonă de mărturisire vine și reversul, autocritica lui Nichita, rușinea, regretul, momentul în care recunoaște că s-a „încurcat cu alta”, că a fost nedrept, că a rupt ceva ireparabil, iar această sinceritate, oricât de dureroasă, îl face și mai uman, pentru că Nichita nu pozase niciodată în moralist, ci în om care trăiește prea mult și plătește.

Doi creatori sub aceeași stea

Despărțirea de Gabriela Melinescu devine una definitivă atunci când ea pleacă în Suedia, se îndrăgostește de editorul René Coeckelberghs și își construiește un alt destin. Aici povestea capătă o ironie aproape literară, ea îl cunoaște pe viitorul soț chiar de ziua lui Nichita, iar René ajunge să publice poeziile lui Nichita în Scandinavia, într-un fel continuând, fără să vrea, legătura dintre ei, dar într-o formă transformată, culturală, publică, nu intimă. Din străinătate, Gabriela militează pentru vizibilitatea lui Nichita, inclusiv pentru ideea Nobelului, în timp ce Nichita, copleșit de o gelozie pe care unii o numesc „absurdă”, refuză să meargă la Stockholm, ca și cum iubirea pierdută ar fi devenit un teritoriu interzis.

Ea însăși avea să scrie, cu o luciditate tăioasă, că „doi creatori nu prea pot conviețui” și că era greu să trăiești cu un om care era „un panteon întreg de persoane”, iar această frază rămâne una dintre cele mai exacte explicații despre Nichita ca iubit, un om care, chiar și când stătea pe loc, părea că locuiește în zece vieți simultan.

Iubiri fulger și episoade boeme

În paralel cu aceste relații mari, biografia lui Nichita păstrează și episoade mici, aproape cinematografice, care, chiar dacă sunt relatate ca anecdote, spun ceva despre atmosfera anilor și despre felul lui Nichita de a pluti între public și privat. Există, de pildă, povestea tinerei blonde care l-a fascinat într-o cârciumă din apropierea Palatului Elisabeta, unde cânta și Johnny Răducanu, o „minune blondă” pe care Nichita ar fi convins-o să se întâlnească lângă Piața Amzei, aproape de locuința poetului, acolo unde creștea celebrul salcâm „Gică”, doar că întâlnirea nu se mai întâmplă fiindcă Nichita, într-un gest bizar, se legitimează voluntar în fața unor milițieni, iar fata se sperie și dispare. E o scenă care pare scrisă de el însuși, amestec de farmec și auto-sabotaj, de romantism și absurd, exact genul de contradicție din care Nichita își făcea și viața, și literatura.

Dora, iubirea târzie și promisiunea liniștii

Ultima iubire, Dora, aduce o schimbare de tonalitate, ca și cum Nichita, simțind că timpul se strânge, caută o formă de stabilitate care îl sperie și îl salvează în același timp. Tudorița Tărâță, Dora, era mult mai tânără, studentă, iar Nichita o întâlnește când el are 45 de ani. Povestea lor are aer de romanță veche, Nichita i-ar fi spus de la început „Tu nu mai pleci de aici”, apoi, când ea pleacă, ar fi aruncat în urmă profeția „Tu o să fii nevasta mea”, iar în relatarea Dorei, întâlnirea decisivă este încă și mai tulburătoare. Dora merge la el convinsă că Nichita e plecat la Cluj, sună ca să își „împace conștiința” și să scape de întâlnire, iar ușa se deschide, Nichita o așază la masa rotundă, fumează, se plimbă, iese pe balcon, se întoarce, fără să spună aproape nimic, doar „mai ia un fursec”, iar tensiunea dintre ei crește până devine insuportabilă.

Apoi Nichita rupe tăcerea și îi spune, cu o sinceritate de licean, că a ajuns la Cluj și s-a întors imediat cu trenul pentru că își amintise de întâlnirea cu ea, iar fraza care o dă gata pe Dora este aceea improbabilă și simplă, „Când m-am gândit zilele astea la tine, parcă mi s-a răsucit un cuțit în inimă”, o frază pe care, tocmai pentru că e atât de directă, o crezi. Se căsătoresc în 1982, iar în jurul lor se construiește și acel gest colectiv, aproape disperat, conjurația antialcool, prietenii semnează un fel de pact să îl ajute să se lase, iar Dora devine nu doar iubită, ci și gardian al fragilității lui, martor și sprijin într-o perioadă în care boala nu mai putea fi păcălită.

Dragostea ca destin

De aceea, când vorbim despre iubirile lui Nichita Stănescu, nu vorbim doar despre „trei soții și un număr nedeterminat de iubite”, vorbim despre un om care a iubit ca să poată trăi și a trăit ca să poată scrie, un om care căuta în femei liniște și furtună, salvare și confirmare, un om care nu avea răbdare cu jumătățile de măsură și care, de multe ori, își strica singur paradisul, exact așa cum avea să mărturisească, uneori cu lacrimi în ochi. Iar peste toate rămâne senzația că, la Nichita, dragostea nu era un decor, era „o stare de existență”, un mod de a fi în lume, cu toată frumusețea și cu tot prețul ei.

Citește și:

CANCAN.RO a găsit-o pe singura fiică a lui Toma Caragiu, marele actor care a murit la cutremurul din 4 martie 1977. A lăsat trecutul în urmă: ”Este o ușă pe care…”

Doliu în lumea literaturii! A murit Gabriela Melinescu, marea iubire a scriitorului Nichita Stănescu