Pe 12 decembrie, la ora 12 fix, lumea pare să-și țină respirația. De sute de ani, această zi este încărcată de o teamă greu de explicat: profeții ascunse în Athos, miracole la racla Sfântului Spiridon, dispariții stranii în păduri și umbre care nu aparțin niciunui trup.
Este momentul în care timpul se strânge, legendele coboară în realitate, iar granița dintre văzut și nevăzut devine subțire ca o lamă. 12.12 ora 12 – ceasul magic în care lumea pare să stea la pândă. Can Can îți prezintă câteva din straniile întâmplări legate de această zi magică.
În bibioteca dospită de vreme a unei mănăstiri izolate din Athos, cercetătorii au găsit un manuscris a cărui lectură nu-i lasă pe oameni în pace. Părintele care l-a descoperit nici nu a vrut să fie numit. Documentul, scris într-o greacă veche și șerpuitor de greu de tradus, pare să fie o profeție lăsată de un ascet despre care se spune că nu vorbea cu nimeni, dar care, în pragul morții, ar fi avut o vedenie tulburătoare.
Acolo stă scris: „În ziua a douăsprezecea din luna a douăsprezecea, la ceasul al doisprezecelea, Fiara va ieși din adâncuri. Numele i-l vor da oamenii: Antihrist. I se va permite putere peste pământ pentru trei ani încheiați, iar lumina îl va ocoli precum apa o piatră netedă.”
Când a fost întrebat despre acest text, un călugăr mai în vârstă s-a rezumat la un singur răspuns, rostit ca o rugăciune: „Când clopotele bat singure, ferește-te să privești spre răsărit. Nu tot ce se arată trebuie văzut.”
În Corfu, la racla Sfântului Spiridon, ziua de 12 decembrie are cu totul altă rezonanță. În mod normal, pelerinii vin să se roage pentru sănătate și ajutor, dar în această zi, atmosfera devine grea, aproape apăsătoare. Martorii vorbesc despre un miros puternic de busuioc care apare brusc, fără avertizare, ca și cum ar fi împins de un val nevăzut.
În biserică, pe marmura densă și rece, se spune că se văd din când în când urme mici de pași, asemenea celor lăsate de un om care ar fi pășit desculț. Preoții nu comentează, dar localnicii povestesc de ani de zile același lucru: noaptea dinaintea datei de 12 decembrie, mantia sfântului pare să se miște, să se reașeze singură, ca și cum Spiridon ar încerca să iasă în întâmpinarea a ceva nevăzut.
În 1978, un cleric ar fi spus în șoaptă că racla a scos un sunet scurt, violent, asemenea unei bătăi în lemn: „Și am știut că nu vestea bine”, mărturisea el, tremurând. Oamenii au interpretat fenomenul ca pe un avertisment. Unii cred că sfântul patronează și protejează lumea în fața unei forțe întunecate care devine activă la această dată. Alții – că tăcerea sfântului e doar preludiul unui mare necaz.
Dacă în Athos și Corfu misterul capătă nuanțe spirituale, în pădurile din România ia forma unui coșmar pământesc. Disparițiile din 12 decembrie sunt pomenite încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În Apuseni, un pădurar cunoscut pentru forța lui ieșită din comun a fost găsit doar prin absență: securea îi era înfiptă adânc într-o scorbură, dar urmele lui se opreau brusc, ca și cum ar fi fost pur și simplu ridicat în aer și smuls din lume. În Rarău, în 1934, doi ciobani au dispărut la prânz.
Oile lor au fost găsite într-un cerc perfect, tăcute și încremenite, toate orientate spre un punct invizibil. Nici urmă de animal sălbatic, nici pași, nici lupte. Doar liniște. O liniște prea apăsătoare să fie naturală. În 1982, trei studenți plecați într-o drumeție s-au evaporat parcă din realitate. Câinii aduși pe urma lor nu au înaintat nici măcar un metru în pădure, smulgându-se din lesă și scheunând.
Martorii spun că atunci, la ora 12:00, un urlet metalic, nefiresc, a răsunat printre copaci, un sunet fără sursă, fără trup, care a făcut frunzele să tremure, deși nu era vânt. Singurul obiect găsit asupra lor a fost un ceas oprit definitiv la 11:59. Nimeni nu a putut explica fenomenul. Nici măcar fizicienii invitați să participe la anchetă.
Satele mai păstrează și o altă poveste: umbrele din câmp. În fiecare an, pe 12 decembrie, chiar înainte de ora prânzului, oamenii spun că apar umbre care nu au legătură cu niciun corp. Se întind mult mai mult decât ar permite poziția soarelui, se mișcă lent, tremurat, ca o pânză groasă de fum. Unii le văd ca pe niște siluete, alții ca pe niște pete care pulsează. Toți spun același lucru: „Nu sunt ale noastre. Vin înaintea altcuiva.”
Animalele simt primele schimbarea. Câinii se retrag sub uși, vacile nu mai rumegă, caii se foiesc nervos. Păsările părăsesc copacii, dar nu zboară departe, ci rămân suspendate haotic, ca și cum nu ar găsi o direcție în care să fugă. E un moment în care natura pare să respire altfel, rece și greu.
Există și un avertisment, păstrat într-un document monahal descoperit în urma cu peste o sută de ani: „Cel ce umblă singur în ziua a douăsprezecea la ceasul al doisprezecelea va fi despărțit de umbra sa. Iar omul lipsit de umbră este pierdut din lume.” Cuvinte simple, dar care, asociate cu disparițiile inexplicabile și cu fenomenele misterioase, au dat naștere unei tradiții: în această zi, oamenii nu se aventurează în păduri, nu pornesc singuri la drum și nu privesc spre locurile unde soarele cade anormal.
În comunitățile mici, 12 decembrie nu este doar o zi, ci un prag. Un vechi obicei, rar întâlnit în alte colțuri ale lumii, spune că la ora prânzului, oamenii trebuie să stea în casă, cu lumina aprinsă, cu icoanele descoperite și cu o cană de apă lăsată lângă ușă. „Pentru cei care nu se mai întorc”, explică bătrânii. Oamenii de știință râd. Preoții evită subiectul. Tinerii glumesc.
Dar, ciudat sau nu, în fiecare an, în ziua de 12 decembrie, la ora 12:00, nimeni nu se avântă prin locuri pustii. Nici măcar cei care spun că nu cred. Pentru că, indiferent cât de evoluat ar fi omul modern, există încă momente în care umbrele, pășii nevăzuți, manuscrisele criptice și disparițiile fără urmă îl dezarmează. Iar 12.12 este una dintre acele date care, de sute de ani, pun lumea în gardă.
CITEȘTE ȘI:
Calendar ortodox, 11 decembrie 2025: îi prăznuim pe Sf. Cuv. Daniil Stâlpnicul și Luca cel Nou