Povestea satului din România unde oamenii au construit palate în care nu locuiesc

La Certeze, sărăcia n-a dispărut niciodată cu adevărat — doar și-a pus acoperișuri înalte, balcoane grele și porți de fier forjat. Zeci de ani, oamenii au plecat de aici ca să scape de lipsuri, de umilință, de o țară în care nu puteau câștiga destul. Au muncit oriunde s-a putut, în țară și în străinătate, au strâns bani cu o încăpățânare aproape dureroasă și s-au întors acasă cu o singură ambiție: să ridice case mai mari, mai luxoase, mai văzute decât ale celorlalți. Astăzi, Certeze rămâne unul dintre cele mai tulburătoare locuri din România: un sat plin de palate în care, de multe ori, nu locuiește nimeni.

Satul care a vrut să nu mai fie sărac

Certeze a fost multă vreme povestea românilor care n-au vrut să rămână mici în fața lumii. O comună din Țara Oașului, pomenită documentar încă din 1493, cu tradiții vechi, cu păduri revendicate, cu nunți spectaculoase, cu „Sâmbra Oilor”, cu costume populare scumpe și purtate cu mândrie, cu un fel aparte de a-ți ține spinarea dreaptă chiar și atunci când viața nu-ți dădea mare lucru.

Numai că, dincolo de frumusețea locului și de demnitatea lui, a fost și foamea de a ieși din sărăcie. În Certeze, oamenii au înțeles devreme că, dacă vor mai mult, nu le va aduce nimeni acel „mai mult” la poartă. Așa că au plecat.

Au plecat la vopsit stâlpi de înaltă tensiune, la vopsit vapoare, la defrișări, la munci grele, murdare, riscante. Au plecat în țară, apoi dincolo de granițe, în Franța, în Germania, în Spania, în Portugalia, în Italia, în Marea Britanie. Au plecat, de fapt, oriunde se putea câștiga mai mult decât acasă.

În 2001, primarul comunei spunea limpede că din aproximativ 6.000 de locuitori, jumătate erau plecați la lucru. Nu toți în Franța, cum se spunea mereu, dar plecați. Satul trăia deja atunci cu jumătate din el risipit prin lume.

Au fugit din lipsuri, nu din sat

E ușor să privești astăzi Certeze doar ca pe o curiozitate: un sat cu vile supradimensionate, cu turnulețe, cu etaje multe, cu garduri scumpe, cu acoperișuri care par uneori mai mari decât casele însele. Dar, înainte să fie spectacol, a fost disperare.

Oamenii aceștia n-au plecat dintr-un capriciu. Au plecat pentru că România le oferea prea puțin. Pentru că acasă, munca nu valora aproape nimic. Pentru că între a rămâne sărac și a pleca la greu, departe, alegerea era deja făcută.

Unul dintre cei surprinși mai târziu într-un documentar german spunea simplu și fără ornament: în România ar câștiga 200 de euro pe lună, cât câștiga într-o zi în Franța. În fraza asta stă, poate, toată istoria ultimelor decenii din Certeze. Nu visul de lux, ci lipsa alternativelor.

Au fugit de sărăcie, dar n-au fugit de tot de locul lor. Și-au luat satul cu ei, în felul lor: în dialect, în obiceiuri, în nunți, în sfintele sărbători, în gândul că într-o zi se vor întoarce. Numai că întoarcerea n-a mai fost una simplă. A trebuit să fie și o dovadă.

Casele ca răspuns

La Certeze, casa n-a fost doar casă. A fost revanșă. A fost dovadă că ai reușit. A fost răspuns pentru anii în care n-ai avut nimic. A fost felul în care o familie spunea, fără cuvinte: „Uitați, am învins”.

Și, ca în orice comunitate în care statutul se vede, casele au început să intre într-o competiție tăcută, apoi din ce în ce mai vizibilă. Una mai înaltă decât cealaltă. Una mai împodobită. Una mai luxoasă. Un balcon mai elaborat, o poartă mai grea, mai multă piatră, mai mult fier forjat, mai mult lemn sculptat, mai multă strălucire.

Așa a apărut satul care i-a uimit pe toți cei care treceau prin el. Încă din anii 2000, Certeze era descris ca o localitate ale cărei case depășiseră de mult hotarele țării prin renumele lor. Mai târziu, cineva venit de la București ar fi exclamat, privind vilele și mașinile din curți, că acolo e „Beverly Hills de Satu Mare”.

Poate că era o glumă. Poate că era admirație. Poate că era și puțină neînțelegere. Pentru că la Certeze luxul nu s-a născut din tihnă, ci din oboseală.

Palatele goale

Paradoxul cel mare al satului este că s-a umplut de case și s-a golit de oameni.

Pe drumurile din Certeze se ridică vile cu unul, două, trei niveluri, cu mansarde, coloane, ferestre moderne, uși sculptate, garduri de beton sau fier, acoperișuri ample și fațade care par gândite mai întâi pentru privirea celorlalți. Numai că multe dintre aceste case nu sunt, în realitate, locuite decât rareori. Unele se deschid doar vara, la sărbători, la nunți, la întoarceri scurte. Altele nu sunt terminate pe dinăuntru nici acum. Exteriorul a fost, de multe ori, mai important decât interiorul.

Aici stă toată melancolia Certezelor. Nu în excesul arhitectural, nu în ironiile pe care le-a stârnit prin presă, ci în golul din spatele ferestrelor mari. În camerele făcute pentru o viață largă, dar în care nu se aude aproape nimic. În saloanele ridicate pentru reușită, dar care au rămas, de fapt, monumente ale absenței.

Casele acestea nu sunt doar semne de prosperitate. Sunt și semne de lipsă. Lipsa timpului petrecut acasă. Lipsa tinereții trăite în sat. Lipsa părinților plecați. Lipsa unei vieți normale, așezate, în locul pentru care s-a muncit atât.

Concurența dintre vecini

În multe sate, oamenii se compară prin pământ, animale, livezi. La Certeze, comparația a urcat la etaj.

A fost, ani la rând, o concurență pe care nimeni n-a organizat-o oficial, dar pe care toți au înțeles-o. Dacă tot ai muncit departe, dacă tot ți-ai rupt spatele, dacă tot ai lipsit din propria casă și din viața copiilor, atunci măcar să se vadă. Măcar să existe ceva concret, vizibil, impunător. Măcar să nu poată spune nimeni că ai plecat degeaba.

Din această logică s-au născut casele tot mai mari și tot mai ornamentate. Nu dintr-o simplă pasiune pentru lux, ci din nevoia de validare. De recunoaștere. De a nu rămâne mai prejos. De a transforma munca nevăzută din străinătate într-un semn imposibil de ignorat acasă.

Poate că, privite din exterior, aceste case par uneori excesive. Dar excesul lor spune ceva profund românesc: frica de a nu mai fi umilit, de a nu mai fi considerat „nimeni”, de a nu mai trece prin lume fără urme.

Un sat vechi, cu rădăcini adânci

Și totuși, Certeze nu este doar despre vile. Ar fi nedrept să fie redus la ele.

E o localitate cu istorie veche, cu urme de locuire din paleolitic, cu arme romane descoperite la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu mențiuni vechi despre Țara Oașului, cu sigiliu propriu încă din 1785. În secolele trecute, locuitorii domeniului au servit în cetatea regală din Satu Mare, iar mai mulți oșeni au primit diplome de înnobilare pentru curajul dovedit în luptele cu turcii.

În perioada 1940-1944, bărbații din zonă s-au refugiat în munți ca să nu fie mobilizați de armata maghiară. După război, țărani din Certeze și Huta Certeze au fost împroprietăriți. În comunism, pentru că localitatea nu a fost cooperativizată, aici s-au păstrat reflexele economiei de piață: agricultură, pomicultură, creșterea animalelor, comerț, muncă sezonieră, spirit de inițiativă.

Poate tocmai de aceea oamenii locului au știut atât de bine să se descurce și să plece, când a fost nevoie. Nu au așteptat salvarea de la stat. Au mers după bani acolo unde se găseau.

În același timp, au păstrat și tradițiile: dansul „la ciupercă”, nunta oșenească, portul popular, „Sâmbra Oilor”. În Certeze, vechiul și noul nu s-au anulat reciproc. Doar s-au așezat, uneori straniu, unul lângă altul: o coroană de mireasă migălos pregătită și, în spate, o vilă cu termopan și gard monumental.

Dorul de întoarcere și imposibilitatea ei

Cea mai tristă parte a poveștii nu e că oamenii au plecat. Ci că, deși au ridicat totul pentru a se întoarce, mulți n-au mai reușit să se întoarcă pe de-a-ntregul.

Satul a rămas destinația imaginară, locul pentru care s-a muncit, nu neapărat locul în care s-a mai putut trăi cu adevărat. Între timp, viețile s-au mutat în altă parte. Copiii au crescut prin Franța, Spania, Italia sau Marea Britanie. Banii s-au făcut acolo. Ritmul vieții s-a așezat acolo. Acasă au rămas casele, să țină loc de întoarcere.

Poate de aceea Certeze are ceva neliniștitor și tandru în același timp. Pare un sat care și-a construit singur propriul muzeu al ambiției. Un loc în care fiecare casă spune: „Am reușit”, dar și „Am lipsit”.

Ce ne spune Certeze despre România

Povestea Certezelor nu este doar despre o comună din Oaș. Este, în felul ei, și povestea unei Românii întregi.

A unei țări din care milioane de oameni au plecat nu pentru aventură, ci pentru supraviețuire. A unei țări în care succesul a trebuit adesea dovedit brutal, vizibil, aproape strigat, pentru că prea mulți ani sărăcia a fost și rușine, și condamnare. A unei țări în care banii câștigați cu greu s-au întors în garduri, etaje și fațade, nu doar din vanitate, ci și din nevoia de a transforma sacrificiul în ceva palpabil.

Certeze e un sat de „săraci bogați” doar la prima vedere. În profunzime, e un sat de oameni care au cunoscut foarte bine lipsa și care au vrut să nu o mai cunoască niciodată. Numai că, în goana asta de a nu mai fi săraci, au ajuns uneori să construiască nu case pentru viață, ci monumente pentru o victorie pe care n-au mai avut timp s-o locuiască.

CITEȘTE ȘI:   Scandalul cărnii de cal: cum a fost arătată România cu degetul în Europa, în timp ce tabloidele britanice și „The Sun” alimentau isteria mediatică

Pârtia Alpina Petroșani, marele vis ratat al Văii Jiului. Stațiunea care trebuia să fie cea mai mare din România