Interviu de arhivă din anul 1971 cu Neli Lucescu. Ce spunea despre viața alături de Mircea Lucescu

S-a vorbit mult zilele acestea despre Mircea Lucescu, despre rolul său în fotbalul românesc, despre performanțele sale, despre familia sa, despre fiul său dar și despre femeia care i-a stat aproape mai bine de jumătate de secol. Am scotocit prin arhive vechi, și am dat de un interviu document, din anii 60, din Almanahul Sportul. CANCAN.RO vă prezintă în exclusivitate acest interviu cu Neli Lucescu.

Întâlnirea lor nu a avut loc online, nu pe rețelele de socializare, nici pe Tinder. Cei doi aparțin unei altfel de perioade, mai romantică, în care totul se întâmpla în realitate, nu pe ecrane.

Totul despre Neli, soția lui Mircea Lucescu

Mircea Lucescu și Elena Lucescu-sau Neli, s-au cunoscut pe când erau studenți, în cantina studențească. S-au privit, s-au plăcut dar nu și-au vorbit. Următoarea întâlnire avea să fie mai cu noroc, mai ales că Neli Lucescu avea un bagaj greu în mână.

S-au întâlnit în tramvai, Mircea Lucescu se afla la mijlocul tramvaiului iar Neli în partea din față. Observând bagajul greu din mâna ei, Mircea Lucescu a fost atent la ce stație cobora, și deși el nu trebuia să coboare acolo, s-a repezit și a așteptat-o la scara din față ajutând-o cu bagajul. Un gentelman adevărat așa cum a fost toată viața. Acest gest avea să deschidă un drum care a continuat mai bine de 6 decenii.

La scurt timp, relația lor s-a consolidat, iar în anul 1967 au decis să se căsătorească. Mircea Lucescu avea să mărturisească ulterior că și-a dorit să întemeieze o familie alături de Neli cât mai devreme conștient fiind de echilibrul și siguranța oferite într-o carieră solicitantă. Iar cariera lui Mircea Lucescu avea să fie cu adevărat lungă și solicitantă.

Momentul interviului din Almanahul Sportul în 1971

Interviul, uitat, realizat de marele cronicar sportiv Ovidiu Ioanițoaia chiar înainte de începerea unui meci din Campionatul Național, surprinde perioada incipientă a căsniciei celor doi, pe când Mircea Lucescu juca deja la Dinamo București, Neli Lucescu lucra ca realizator la Radiodifuziune, iar Răzvan Lucescu era în vârsta de numai doi ani.

Familia trăia într-un apartament în Balta Albă, pe care îl achitau în rate, iar Neli Lucescu avea să vorbească deschis despre dificultățile vieții alături de un fotbalist tânăr în plină afirmare.

Vă prezentăm interviul integral aici

E GREU SĂ FII SOȚIA LUI MIRCEA LUCESCU?

Cunoștința autorului acestor rînduri cu familia Lucescu datează de mult, încă de pe vremea cînd Mircea era un anonim jucător al Științei București, iar Neli — Elena, dacă vreți — buchisea de zor, în parcul complexului studențesc de la Grozăvești, interminabile cursuri de istorie antică.

După luni de zile, în care — își amintește Mircea — «au bătut toate pietrele de pe malul Dîmboviței, între Operă și podul Regiei», cei doi aveau să se căsătorească, la 21 iunie 1967.

Au urmat evenimente dintre cele mai precipitate. Mircea a trecut la Dinamo și în scurt timp, absolventul facultății de comerț a devenit una dintre incontestabilele vedete ale fotbalului nostru, căpitanul echipei reprezentative în memorabilul meci de pe Wembley. Neli a terminat facultatea și s-a apucat de lucru, ca redactor la Radio.

Și-au cumpărat un apartament, undeva, în fundul Bălții Albe — un apartament ale cărui rate ea le acuză regulat, iar el le… plătește la fel de regulat — acolo unde, la 17 februarie 1969, s-a născut fiul lor, Răzvan.

Iată în cît de puține cuvinte se poate încredința hîrtiei istoria unui început de căsnicie. Și cînd te gîndești că n-a fost de loc simplu, că n-a fost de loc ușor…
— Neli, aș vrea să scriu un reportaj cu tine.
Mă privește surprinsă. Uluită. Pînă și micuțul Răzvan, care tot vrea s-o șteargă prin tribune, se oprește mirat, ascultînd, simțind parcă o primejdie.
— Cu mine?! Ce, nu-ți mai ajunge Mircea?!
— Mi se pare mie sau ești supărată pe gloria lui… Ce să-i faci, există și căsnicii în care nu soția este personajul nr. 1! În sfîrșit, iartă-mi malițiozitatea, aș vrea să te întreb ceva, ceva serios. E greu să fii soția lui Mircea Lucescu?

…Răzvan a dispărut printre picioarele spectatorilor. Cineva îl dădăcește.

Îl strigă Lucescu-junior, dar sunt convins că Răzvan habar n-are de vorbele necunoscutului, și că singurul lucru pe care nu îl înțelege de fel e de ce «tăticu» nu apare o dată pe teren.

— E greu, crede-mă, e tare greu. Toată lumea, cunoștințele, vecinii, fostele colege, mă fericesc, ba poate chiar mă invidiază într-un fel. Se uită, într-o dungă, la pantofii exotici, să zic, pe care mi i-a adus Mircea de nu știu unde, mă întreabă mereu «ei, ce ți-ai mai cumpărat?», sau «cînd vă luați mașină?»…

Se pare că pentru foarte mulți, căsnicia cu un mare jucător de fotbal — o, nu, nu mă refer neapărat la Mircea, el poate nu e chiar așa mare — începe și se termină la aeroport, cu flori, cu valizele doldora. Și nu-i așa.

— Și cum e, Neli Lucescu?

— E greu. Fotbalul e tot mai mult, cred eu, o luptă. Dură, cu implicații psihice profunde. Cu înțelegere pentru jucători din partea tuturor, dar mai ales din partea familiilor.
Nu uita grija ca Mircea să doarmă la ora cutare, ca pe Mircea să nu-l deranjeze vecinul cutare, ca Mircea să nu mănînce cutare lucru! În sfîrșit, ceva aproape insuportabil: dorul. Sentimentul depărtării.
Zecile de duminici petrecute în fața televizorului sau cu urechea la radio… Mă uit cîteodată pe fereastră, vecinii se plimbă, braț la braț, Mircea cutreieră pe undeva, prin Banat sau, poate, prin Iran…
Mă uit pe fereastră și-mi invidiez vecinii!

— Asta-i tot?

— Nu. Mai e ceva. Frica.

— Frica? Nu-i, oare, un termen prea tare? Dă-mi un exemplu!

…Răzvan s-a întors, întreabă ceva, sau mai bine zis încearcă să întrebe ceva. Leagă cuvintele greu, ca un pui de om ce este… Neli, însă, tace. Nu-i răspunde. Se gîndește la exemplu.

— Era înainte de Mexic. Echipa se calificase. Mircea era mulțumit, poate chiar fericit… Dinamo juca la Petroșani, meciul începuse de cîteva minute.
Jiul ataca, în sfîrșit, un contraatac, Mircea ia balonul, crainicul strigă fault… Apoi o pauză de cîteva secunde… O voce mai gravă, rostită parcă într-o catedrală: «se pare că e un accident mai grav».
Atît, Mircea n-a mai reluat jocul… în clipa aceea, mi s-a făcut frică, m-am gîndit la o fractură. M-am gîndit că Mircea va pierde Mexicul, visul lui cel mare, pentru care se bătuse și pe care, poate, îl merita între primii…
Am închis radio-ul. Am plîns toată noaptea. Abia a doua zi am aflat că totul n-a fost decît un fleac!

— Ascultă, Neli, meciul e gata să-nceapă… O ultimă întrebare. Care crezi că este cea mai mare calitate a fotbalistului Lucescu?

— Ei, asta-i treaba ta! Tu ce crezi?

— La urma urmei, poate ai dreptate, dar aici nu ești la Radio! Eu sunt cel care iau interviul. Eu nu cred nimic. Eu întreb.

…Echipele s-au aliniat. Mai sînt cîteva secunde. Pe gazon, Mircea pare neliniștit. Ochii îi aleargă prin tribune, căutînd parcă ceva…

— Ambiția. Mai multă ambiție decît talent. Talent înnăscut.

…Mingea aleargă. Răzvan e numai ochi și urechi.

— Mulțumesc, Neli Lucescu

Almanahul Sportul, 1971

CITEȘTE ȘI: Din copilărie până la titlu: povestea Rapidului, a titlului din 1999 și a lui Mircea Lucescu spusă din tribună

Suporterii, un ultim omagiu pentru ”Il Luce”. Au aprins candele în fața stadionului Rapid