Din copilărie până la titlu: povestea Rapidului, a titlului din 1999 și a lui Mircea Lucescu spusă din tribună

Am văzut multe omagii aduse lui Mircea Lucescu în aceste zile. Dar, poate că cel mai sincer omagiu, este o poveste adevărată, din suflet de rapidist. Pentru că, în ultimele decenii, Mircea Lucescu a însemnat cel mai mult pentru noi, pentru rapidiști. A fost omul care ne-a ajutat să ne vedem visul cu ochii.

Binecuvântarea și blestemul de a fi Rapidist

Să fii rapidist este o binecuvântare dar și un blestem. Giuleștenii înțeleg cel mai bine aceste rânduri. Totul începe de obicei din familie, ori de la tată, ori de la bunic. Tatăl meu nu a fost pasionat de fotbal, dar, bunicul meu, muncitor la fabrica de pompe de lângă Obor, Aversa, acum a dispărut și asta, era un mare rapidist. Din păcate eu nu l-am prins în perioada în care mergea la meciuri. Se oprise, fiind destul de bătrân, dar, îmi amintesc și acum radioul Gloria din care urlau meciurile Rapidului și vocea inconfundabilă a lui Ilie Dobre. Am mai crescut de-o șchioapă și am început să ies și eu cu băieții la fotbal prin fața blocului. Steaua, Dinamo, erau echipele pe val înainte de 90, iar asta s-a păstrat și în primii ani de după 1990.

George Copos un zgârcit dar foarte inspirat

Apariția lui George Copos a început să schimbe jocul. Cunoscut pentru zgârcenia sa proverbială, această zgârcenie a fost dublată totuși și de o inteligență remarcabilă. Pe George Copos nu prea puteai să îl arzi. A început să investească serios în echipa rapid București. Transferuri, antrenori, Hizo, Țiți Dumitriu, apoi, Mircea Lucescu. O lumină părea că s-a aprins în Giulești odată cu venirea lui. Trebuie să recunosc, nu mergeam la meciuri. Prima data când am mers la un meci, am fost dus, culmea de un dinamovist. Juca Rapid cu Dinamo în semifinalele Cupei României. Din curiozitate, și cu dragostea pentru Rapid reaprinsă în suflet am acceptat invitația amicului meu de joacă. Urma să mergem în galeria dinamovistă. Mi-am zis în gând, eh, merge, măcar să văd și eu odată cum este la meci.

Rapidul poveștilor bunicului apare aievea

Doar că, zeii fotbalului, blestemați și adorați în același timp, au hotărât altfel. Amicul meu a încurcat peluzele și iată-ne în peluza rapidistă. Poate că mi-am dorit eu prea mult să ajung acolo și cerul a făcut o minune aiurindu-l pe prietenarul meu de joacă. Am rămas cu gura căscată. Ce nebunie, ce atmosferă, confetti, role de hârtie, torțe, tobe, cântece. Am știut că locul meu este acolo. În Bucureștiul gri al acelor ani, descoperisem o oază de culoare, atmosferă și trăire care ne ducea de la agonie la extaz. Meciul? A fost câștigat de Rapid.

M-am pus la punct în următoarele zile cu tot ce era legat de campionat, de locul pe care era Rapidul, am dat fuga la bunicul, mi-a povestit toate de-a fir a păr, atunci am aflat și că Rapidul vâna un titlu de mai bine 30 de ani. Apoi am aflat și de perioada comunistă, de toate legendele și poveștile Giuleștiului. A urmat apoi dezamăgitorul meci cu Steaua de pe Giulești, un meci care mă face să mi se zburlească părul în cap și acum, un meci pe care l-am scăpat printre degete în minutul 90 prin golul egalizator al lui Ciocoiu. Ciocoi ai fost pentru noi! A urmat dezamăgirea și mai cruntă din meciul direct de la Craiova, meci în care mândria oltenească s-a întâlnit cu lipsa de pragmatism și astfel am pierdut titlul, ajutați și de un arbitru orb la un gol perfect valabil al Rapidului-și ce gol, ce bombă. Ne-am ostoit sufletele câștigând finala Cupei României tot în compania Craiovei. În centrul acestor meciuri, acestor povești, nimeni altul decât Mircea Lucescu. Îmi amintesc și acum încrederea pe care o simțeam văzând acea siluetă neagră, cu palton lung, părul alb, la marginea băncii de rezerve. Știam că orice ar fi gândește nea Mircea ceva!

Sezonul titlului

A urmat un sezon pe viață și pe moarte. Început în forță, am asistat din peluza vișinie la cel mai frumos poate, Rapid-Steaua pe Giulești. Un 3-0 sec administrat formației militare. Îmi amintesc și acum golul lui Sergiu Radu care a driblat toată apărarea, portarul, și a înscris în poarta goală. Sau, cum obișnuiam să le spun steliștilor după meci, ”a scos mingea limba la portar”! A urmat o mare dezamăgire, Dinamo ne-a bătut de ne-a uscat la finalul unui meci în care Cornel Dinu, rivalul de-o viață a lui Mircea Lucescu, ne-a aruncat prosopul ca la box. Campionatul nu mai părea atât de sigur, iar lupta pentru titlu, era clar, avea să se ducă cu Dinamo.

În decembrie, Mircea Lucescu ne-a părăsit, lăsând echipa sus de tot, diferența dintre Rapid și Dinamo fiind foarte apropiată. Cele două echipe schimbau între ele locul 1 cu locul 2. Mircea Lucescu a primit șansa carierei sale, o șansă pe care nimeni nu are dreptul să o refuze. A antrenat Internaționale Milano. Spre norocul nostru, doar pentru câteva luni. A urmat returul cu Steaua, pe Ghencea, steliștii ne-au pus bețe în roate cu un egal. Trăgeau pentru Dinamo.

Meciul decisiv

A urmat meciul decisiv. Față în față, Rapid și Dinamo. Rapid avea neapărat nevoie de victorie. Ne-am, strâns câtă frunză și câtă iarbă în Giulești. Țin minte că am pictat și diverse steaguri atunci pentru Rapid, printre care unul foarte amuzant, cu cei doi câini legendari, Lupescu și Dinu. Dinu, pătat, dalmațian, cu un trabuc în gură, aluzie la boala de piele de care suferea, iar Lupescu, dog german-jucase în Germania, cățeii fiind lipiți fund în fund- înțelegeți voi aluzia! Din nou, vă jur că nu pot fi descrise în cuvinte sentimentele, senzațiile, dar golul lui Pancu din finalul primei reprize ne-a aruncat efectiv în aer. Din nou, Lucescu, Pancu, elevul său preferat alături de Dănuț Lupu.

Un titlu după 32 de ani

Și a venit și ziua cea mare. Ziua unui titlu după 32 de ani. Karma a făcut ca ultimul meci al campionatului să se joace pe Giulești în compania Craiovei, cea care ne ”furase” titlul cu un an în urmă. Meciul ne dădea fiori reci. Dacă iar ne fac pocinogul? Nu am mai văzut Giuleștiul niciodată ca în ziua aceea. Nu că era arhiplin, era un vulcan. Un vulcan sub presiune, gata să erupă. Am văzut oameni plângând. Mulți Pe metru pătrat. Îmi amintesc și acum un bătrân de vârsta bunicului meu care plângea iar atunci când s-a fluierat finalul s-a pus în genunchi. Dacă aveam tehnologia din ziua de azi ar fi ieșit niște filmări fabuloase. Irepetabil.

Mircea Lucescu ne-a învățat atunci să credem iar în noi. Să sperăm, să luptăm, să fim acolo, sus. Mircea Lucescu a fost atunci purtat pe brațe de jucători, aruncat în aer, prins din nou, era omul momentului. Iar pentru noi, așa a rămas. Cel care ne-a adus un titlu după 32 de ani. Cel care ne-a învățat din nou, să căutăm performanța. Despre acel an, aș putea scrie o carte. Adevărul este că nimeni nu poate simți pentru Mircea Lucescu ce simțim noi, rapidiștii. Dinamoviștii? Au trofee câte vor. Galatasaray? La fel. Inter? La fel. Nouă ne-a dat cele mai de preț lucruri. Păcat că cei care au urmat după el și după George Copos nu se ridică măcar la jumătate din înălțimea sa.

Vă las cu un fragment din ce titra atunci presa vremii:

” După meci, extazul a pus stăpânire pe toată suflarea. Berăria Giuleștina a devenit neîncăpătoare. Calea Giulești a devenit pietonală, fiind ca la Revoluție, iar pe gazon a început spectacolul. Fiesta stradală s-a prelungit până la ora 1.00. Mulți dintre fanii „alb-vișinii” care aveau abonamente n-au putut asista la meci, întrucât s-a lăsat intrarea liberă, iar cu o oră și jumătate înaintea startului partidei nu s-a mai permis nimănui accesul, arena fiind arhiplină.”

Mulțumim, Mircea Lucescu! O parte din tine rămâne pe Giulești. Silueta aceea, în palton negru, cu cravată, la marginea băncii de rezerve…

CITEȘTE ȘI: A murit Mircea Lucescu, omul care a scris istorie pe marile stadioane ale lumii. Drum lin, Il Luce! Fotbalul românesc pierde un simbol uriaș

Suporterii, un ultim omagiu pentru ”Il Luce”. Au aprins candele în fața stadionului Rapid