Ana Maria Paunescu a scris un editorial despre cel care a fost tatal sau, poetul Adrian Paunescu. Tanara marturiseste ca nu poate trece peste tragedia care s-a abatut asupra familiei ei, desi primeste zilnic incurajari de la persoane cunoscute dar si simpli necunoscuti.
„Tata scria, in ultimul sau articol pentru Jurnalul National, ca „suferinta retrogradeaza orgoliile”. Nu l-am inteles la timp. Abia acum, cand nu mai am unde sa-l sun, sa vad ce face, cand nu mai stiu pe cine sa intreb daca-i e bine, cand nu ma mai cauta, sa fie sigur ca sunt in siguranta, cand nu ma mai striga, cand nu-i mai pot spune nimic, cand nu mai avem cum sa ne uitam la meciuri umar langa umar, cand nu mai citim impreuna Beniuc, cand nu ma mai poate ruga sa caut in dictionar cuvinte, cand nu-mi mai dicteaza poezii sau editoriale, abia acum inteleg ce voia sa spuna.
Tata a avut dreptate pana in ultima clipa. Si-a prevazut viitorul, si-a scris de atatea ori scenariul final. A trait periculos, a creat halucinant si a schimbat destine. Acum suntem obligati sa invatam din nou sa traim. „Catedra ambulanta de limba romana”, pe care a inventat-o si pe care a consolidat-o toata viata, cu care a mers prin tara, in anii de glorie ai Cenaclului Flacara, a ramas fara motor, dintr-o data, intr-o dimineata stupida, in care moartea si-a facut meseria, fara remuscare. In toamna aceasta de cosmar, cand, o data cu inima tatei, s-a oprit secundarul unei legende. Pentru totdeauna”, a scris Ana Maria Paunescu in „Jurnalul National”.
„Nu ma pot desprinde de tragedie. Vorbesc in fiecare zi cu oameni care l-au cunoscut si l-au iubit pe tata. Toti imi spun sa am forta, sa gasesc in toata disperarea care ma sugruma putere ca sa merg mai departe si, mai ales, ca sa duc mai departe ce a lasat el neterminat. Tata nu are opere neincheiate. El si-a scris pana in ultima clipa biografia.
De pe patul de spital, de la sectia de Chirurgie Cardio-Vasculara, de unde am crezut ca va veni acasa pe picioarele lui, pregatit sa inceapa o viata noua, dispus sa tina cat mai strans legatura cu medicii, tata a lucrat. Ultima oara cand l-am vazut, marti, pe 2 noiembrie 2010, era trist si ingandurat. Am stat cu el aproape toata ziua, i-am vegheat nelinistea si i-am aparat somnul, i-am citit titlurile materialelor primite pentru revista noastra, Flacara lui Adrian Paunescu. Se uita la mine curios si speriat. Devenise copil, sub atentia mea sporita, in sunetul aparatelor care ii supravegheau bataile inimii. Ma intreba mereu cat e ceasul. Voia sa stie cand vine mama inapoi, se simtea in siguranta cand era ea prin preajma”, a completat fiica regretatului poet.
„Am plecat de la spital linistita cam pe la 8 seara. Mi-am luat ramas-bun, ca de fiecare data, l-am mangaiat pe frunte si l-am strans de mana, i-am strigat din pragul usii ca-l iubesc. Mi-a raspuns: ‘Si eu. Enorm!'”, a incheiat ea.