Anii în care nu treceai granița cu acte. Abia din 2007 s-a schimbat macazul

Au existat ani în care trecerea graniței nu ținea de acte, ci de reflex. Un reflex învățat din mers, transmis din șoaptă în șoaptă, practicat fără revoltă. Cinci euro. O sumă mică, dar suficientă cât să devină regulă într-o Românie care se obișnuise să meargă mai departe prin adaptare.

Frontiera- locul în care timpul se plătea

În anii 2000, vama era constant prezentă în topurile informale ale instituțiilor despre care „se știa”. Presa scria, sondajele confirmau, oamenii oftau. Vama ajunsese, nu o dată, înaintea Justiției, Parlamentului sau Guvernului în percepția publică a corupției. Nu pentru marile lovituri, ci pentru banalitatea zilnică a gestului.

În autocarele care ieșeau din România spre Vest, mecanismul funcționa aproape identic, indiferent de rută. Înainte de barieră, cineva se ridica și explica simplu că e mai bine așa. Cinci euro de persoană. Nu pentru lux, nu pentru viteză, ci pentru a evita controlul, desfacerea bagajelor, pierderea timpului și uzura nervilor. Pasagerii nu aveau nevoie de argumente. Majoritatea știau deja.

Banii circulau discret, fără explicații suplimentare. Nu exista dovadă, nu exista garanție. Exista doar certitudinea că așa se făcuse și data trecută. Și cu o lună înainte. Și anul trecut. Frontiera devenea un spațiu unde întrebările erau considerate imprudente. Cine întreba risca să devină exemplu.

În mod paradoxal, plata nu aducea întotdeauna ceea ce promitea. Așteptarea rămânea lungă, orele se adunau, nervii la fel. Dar nimeni nu cerea socoteală. Cinci euro nu cumpărau un rezultat, ci liniștea interioară că nu tu ai încurcat lucrurile.

Mecanismul mic care ținea sistemul mare

Șpaga de vamă din acei ani nu era spectaculoasă. Tocmai asta o făcea eficientă. Sume fixe, ușor de acceptat, ușor de strâns, ușor de uitat. Cinci, zece euro. O atenție, o măslină. O „taxă de cafea”. Bani puși între acte, bani dați din mână în mână, bani despre care nimeni nu știa exact unde ajung.

Transportatorii știau că timpul înseamnă bani. Pasagerii știau că timpul înseamnă oboseală. Vameșii știau că poziția înseamnă putere. Din acest triunghi s-a născut o rutină care nu avea nevoie de coordonare oficială. Mergea singură.

Într-o singură noapte, mai multe autocare puteau trece aceeași vamă. Zeci de oameni în fiecare. Sumele se adunau fără zgomot, fără urme, fără conturi. Nu era nevoie de complicități sofisticate. Era suficientă tăcerea generală și convingerea că așa merg lucrurile.

După 2007, decorul s-a schimbat. Camere, proceduri, controale externe, dosare. Gestul a dispărut treptat din prim-plan, dar nu și din memorie. Mult timp după, oamenii au continuat să se apropie de ghișeu cu aceeași precauție, cu aceeași grijă inutilă de a nu deranja. Averile au rămas și ele.

Replica a rămas și ea. Nu ca glumă, nu ca legendă urbană, ci ca sinteză a unei epoci: „Dați câte cinci euro pentru domnii vameși.” Atât a costat, pentru o vreme, sentimentul că poți merge mai departe fără să întrebi prea mult.

CITEȘTE ȘI:  Țara fără tabere. Cum a fost distrusă una dintre cele mai simple bucurii ale copilăriei

 Când statul francez a plătit ca să intre în România. Scandalul Imprimeriei Naționale, un contract ratat și o mită care a traversat granițele