Țara fără tabere. Cum a fost distrusă una dintre cele mai simple bucurii ale copilăriei

Au existat vremuri în care vacanța de vară nu însemna ecrane, aplicații și părinți disperați să găsească „ceva sigur” pentru copii. Însemna tabără. Cu bagaj mic, emoții mari și senzația că pleci într-o aventură adevărată. În 1989, România avea sute de tabere școlare. Astăzi, practic, nu mai are niciuna funcțională în sensul real al cuvîntului. Ce s-a întîmplat între timp nu este doar o poveste despre clădiri lăsate să cadă, ci despre un sistem abandonat bucată cu bucată.

Cînd tabăra era parte din educație, nu un moft

Înainte de 1989, taberele școlare făceau parte dintr-un circuit normal al copilăriei. Nu erau un lux și nu depindeau de venitul părinților. Erau organizate, subvenționate, integrate în calendarul școlar. Copiii plecau cu profesorii, aveau program, activități, mese regulate, drumeții, jocuri și, mai ales, siguranță.

Tabăra nu era distracție pură, ci o extensie a educației: disciplină, autonomie, socializare. Pentru mulți copii, era prima plecare fără părinți. Pentru toți, era o amintire care rămînea.

După 1989: nu reformă, ci abandon

După Revoluție, sistemul taberelor nu a fost modernizat, nici regîndit. A fost pasat de la o instituție la alta, fără viziune și fără buget. Administrarea s-a fragmentat, responsabilitatea s-a diluat, iar investițiile au devenit inexistente.

Clădirile au început să se degradeze. Acoperișuri neîntreținute, instalații vechi, pavilioane lăsate pradă intemperiilor. În loc să fie reabilitate treptat, taberele au fost pur și simplu închise, puse sub pază minimă sau conservate pe hîrtie. În realitate, au fost lăsate să moară.

Ruinele tăcerii

În foarte multe cazuri, taberele au rămas ani întregi cu un singur paznic, fără bani pentru reparații, fără proiecte clare. Clădiri întregi s-au prăbușit încet, sub ochii autorităților. Unele baze au fost revendicate, altele blocate în procese, iar multe au devenit simple ruine, deși erau amplasate în zone excelente, cu potențial uriaș pentru educație și turism.

Este una dintre marile ironii ale tranziției: statul a pierdut un patrimoniu uriaș nu din lipsă de resurse totale, ci din lipsă de voință și continuitate.

Ultimele supraviețuitoare, golite de sens

Acolo unde au mai rămas tabere funcționale, ele au intrat treptat în declin. Punctele de atracție au dispărut, infrastructura nu a mai ținut pasul cu cerințele moderne, iar interesul școlilor s-a prăbușit. S-a ajuns la situații absurde: tabere care există fizic, dar nu mai primesc copii.

În lipsa elevilor, unele au fost transformate în spații comerciale sezoniere: piscine publice, zone de agrement pentru adulți, închiriate contra cost. Din tabere școlare au devenit soluții de supraviețuire financiară, fără legătură cu scopul lor inițial.

Haosul controalelor și frica profesorilor

Pe măsură ce infrastructura s-a degradat, au apărut controalele: sanitare, alimentare, de siguranță. Teoretic, necesare. Practic, aplicate într-un sistem deja slăbit. Unele tabere au fost închise temporar, altele amendate, altele scoase definitiv din circuit.

În paralel, legislația a devenit tot mai stufoasă. Profesorii au ajuns să evite organizarea taberelor dintr-un motiv simplu: răspunderea personală. Orice incident, orice problemă medicală sau logistică putea deveni un coșmar juridic. Așa că, încet-încet, cadrele didactice au renunțat.

Taberele-pirat: simptomul privatizării haotice

În golul lăsat de stat, a apărut improvizația. Așa-numitele „tabere private” organizate în vile, pensiuni sau spații neadaptate. Unele corecte, altele de-a dreptul periculoase. Cazuri de mîncare expirată, condiții improprii, lipsă de personal calificat, focare de infecții.

Problema nu este existența privatului, ci absența unei alternative publice. Cînd statul dispare complet, părinții sînt forțați să aleagă între scump și riscant.

De la accesibil la prohibitiv

Astăzi, dacă un părinte vrea o tabără organizată pentru copil, trebuie să scoată din buzunar sume care, pentru multe familii, sînt pur și simplu imposibile. O săptămînă de tabără privată poate costa cît un concediu întreg al unui adult.

Ce era cîndva o experiență comună tuturor copiilor a devenit un lux de clasă. Inegalitatea nu mai începe la meditații sau la gadgeturi, ci chiar la vacanță.

Distrugerea taberelor școlare înseamnă dispariția unei culturi a vacanței organizate, a ideii că statul are un rol în timpul liber al copiilor. Înseamnă generații care nu mai știu ce înseamnă să pleci cu clasa, să dormi în cabană, să legi prietenii reale.

În locul taberei a apărut ecranul. În locul jocului, supravegherea. În locul comunității, izolarea.

Taberele școlare din România nu au fost închise printr-o decizie bruscă. Au fost distruse încet, prin neglijență, lipsă de investiții și frică administrativă. Din sute au ajuns aproape zero. Iar golul lăsat în urmă nu a fost umplut de nimic echitabil.

Iată una dintre cele mai clare dovezi că uneori nu pierdem lucrurile importante prin scandal sau criză, ci prin uitare și dezinteres. Iar copiii au plătit prețul acestei uitări.

CITEȘTE ȘI : Căminele studențești din România – de la igrasie la revoltă publică

Legalizarea prostituției în România, din anii 90 aceeași idee, aceleași ziduri, alte mize