Bal pe două fronturi. Ceaușescu între Iran și America: Cum făcea afaceri cu ambele tabere în plin conflict

Azi dimineață, Statele Unite au atacat din nou Iranul. Nu este prima dată și, dacă istoria ne învață ceva, nu va fi nici ultima. Washington-ul încearcă de decenii să provoace o schimbare de regim la Teheran, cu mijloace care variază de la sancțiuni economice la operațiuni militare directe. Și totuși, în istoria recentă a lumii, a existat o perioadă când o țară mică din Europa de Est reușea să stea la masă cu ambele tabere simultan-să vândă utilaje românești Iranului și să importe petrol iranian, în timp ce menținea relații «speciale» cu Occidentul. Acea țară era România lui Nicolae Ceaușescu. Iată cronica unui balet diplomatic fabulos, desfășurat în patru acte.

Iranul în vizor, România în echilibru

Lumea din 2025 privește spre Orientul Mijlociu cu aceeași anxietate cu care o făcea și în urmă cu cincizeci de ani. Statele Unite, neliniștite de arsenalul nuclear iranian și de influența Teheranului în regiune, recurg la instrumente militare care amintesc de o logică a Războiului Rece: loviturile aeriene ca mesaj strategic, schimbarea de regim ca obiectiv nemărturisit. Iranul, la rândul său, sfidează, rezistă, negociază în secret și anunță public că nu cedează.

Dar există un fir mai puțin cunoscut în această poveste geopolitică: cel al unui mic stat socialist din Europa de Est care, timp de două decenii, a reușit să mențină relații excelente atât cu Iranul Șahului, cât și cu Iranul revoluționar al ayatollahilor, în timp ce negocia credite și tehnologie de la americani, germani și francezi. Acel stat era România. Și arhitectul acestui echilibru imposibil se numea Nicolae Ceaușescu.

Între 1969 și 1989, Ceaușescu a vizitat Iranul de patru ori. Fiecare vizită a fost un act politic distinct, reflectând transformările majore ale lumii: de la Iranul imperial al lui Mohammad Reza Pahlavi la Republica Islamică a lui Khomeini și Rafsanjani. De fiecare dată, România a ieșit cu contracte, cu petrol, cu acorduri de cooperare. De fiecare dată, Ceaușescu a plecat de pe aeroportul Mehrabad cu sentimentul că a reușit să joace pe mai multe table de șah simultan.

Actul I — Septembrie 1969: Prima Strângere de Mână

Teheran, 1–3 septembrie 1969

Era începutul toamnei când avionul prezidențial român a aterizat pentru prima dată pe aeroportul Mehrabad. România, stat socialist cu o politică externă tot mai independentă față de Moscova, și Iranul imperial al Șahului Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr nu aveau, la prima vedere, prea multe în comun. Unul era un regat prosper, aliat strategic al Statelor Unite, cu petrol din abundență. Celălalt era o republică socialistă, membră a Tratatului de la Varșovia, cu o economie planificată și o industrie în construcție.

Și totuși, tocmai această disimetrie era sursa oportunității. Ceaușescu căuta piețe pentru produsele industriale românești-tractoare, mașini, utilaje grele-și surse de materii prime, în special petrol. Șahul, la rândul său, dorea să industrializeze rapid Iranul și căuta parteneri dispuși să livreze tehnologie fără condiționalitățile politice ale marilor puteri.

Vizita din septembrie 1969 a dus la semnarea unui acord de cooperare economică și tehnică de anvergură: România urma să livreze Iranului instalații complete, mașini și echipament industrial în valoare de 100 de milioane de dolari, cu plata eșalonată. Mai concret, numărul tractoarelor românești livrate Iranului era majorat de la 15.000 la 20.000. La schimb, Iranul plătea cu ceea ce avea mai valoros: țiței și produse manufacturate.

”Doresc să menționez că unele din produsele uzinei dumneavoastră le importăm și noi în România. Îmi exprim speranța că între uzina dumneavoastră și întreprinderile similare din România se va stabili o colaborare rodnică, spre binele celor două țări ale noastre, în interesul dezvoltării cooperării internaționale și al cauzei păcii.”
— Nicolae Ceaușescu, la uzina IranNational, 3 septembrie 1969

Una dintre opririle simbolice ale vizitei a fost uzina IranNational din apropierea Teheranului, unde se fabricau autobuze, microbuze și autoturismele Paykan. Ceaușescu s-a așezat la volanul unui autoturism proaspăt asamblat și a examinat comenzile, o imagine clasică de propagandă, dar și un gest de respect față de forța industrială în creștere a Iranului. Muncitorul Anafomi, în fața căruia Ceaușescu s-a oprit și i-a cerut detalii despre calificarea sa, nu știa că devine, pentru câteva clipe, personajul unui diptic de politică externă: România-Iran, două națiuni care construiesc împreună.

Elena Ceaușescu, prezentă și ea la Teheran, a vizitat Muzeul Arheologic, unde a admirat vestigiile civilizației persane. La spectacolul de la Teatrul Rudaki, Șahul și Împărăteasa Farah au luat loc în loja oficială alături de oaspeții români, o scenă ce ar fi fost de neimaginat dacă cineva ar fi prezis că, peste exact douăzeci de ani, Ceaușescu va ateriza din nou la Teheran, de data aceasta invitat de un regim islamic revoluționar.

Actul II — Ianuarie 1973: Vizita de Iarnă și Declarația Solemnă

Teheran, 12–13 ianuarie 1973 (vizită neoficială)

Dacă prima vizită fusese una de explorare și contracte, cea de-a doua, din ianuarie 1973, a fost mai degrabă un dialog strategic. Neoficială ca protocol, dar extrem de substanțială ca miez politic, vizita din iarna lui 1973 a confirmat că România și Iranul nu erau parteneri de circumstanță, ci aliați tactici într-o ordine internațională în rapid schimbare.

Cei doi lideri, Ceaușescu și Șahul Aryamehr, au discutat despre relațiile bilaterale și despre problemele internaționale de interes comun. Comunicatul oficial consemna un limbaj diplomatic fluid, dar esența era clară: ambele țări doreau să afirme că relațiile internaționale nu trebuie să fie dictate exclusiv de marile puteri. România, membră a blocului sovietic dar cu vocație independentă, și Iranul, aliat american dar din ce în ce mai dornic de autonomie strategică, găseau un numitor comun în principiile suveranității, egalității și neamestecului.

Cele două părți și-au manifestat hotărârea de a contribui în continuare la promovarea între toate statele a unor relații noi, de egalitate și respect între națiuni, de destindere și securitate.

— Din Comunicatul oficial româno-iranian, ianuarie 1973

”Vizita s-a încheiat cu o invitație reînnoită adresată Șahului de a vizita România, invitație acceptată cu plăcere — dovadă că dansul diplomatic dintre București și Teheran căpătase o logică proprie, independentă de presiunile blocurilor. La câteva luni după această întâlnire, în iunie 1973, la București va fi semnată Declarația Solemnă Română-Iraniană, document care va deveni piatra de temelie a relațiilor bilaterale pentru deceniile următoare.”

Actul III — Noiembrie–Decembrie 1975: Vizita Triumfală

Teheran, Abadan, Bandar Shahpour, Insula Kharg, 27 noiembrie – 1 decembrie 1975

Dacă există o vizită care să rezume grandoarea, și iluziile, diplomației ceaușiste față de Iran, aceea este cea din toamna lui 1975. Cinci zile, multiple orașe, acorduri în serie, doctorat honoris causa la Universitatea din Teheran, conferință de presă cu coresponderii marilor agenții internaționale. O punere în scenă a unui parteneriat ajuns la apogeu.

România și Iranul semnaseră deja, în august 1975 la București, un protocol economic important. Acum venea rândul implementării și al extinderii. În cursul vizitei au fost semnate Acordul privind cooperarea în domeniul construcției de căi ferate, Acordul de cooperare în domeniul turismului, Acordul de cooperare în domeniul radioteleviziunii, Protocolul celei de-a XI-a sesiuni a Comisiei Mixte Ministeriale româno-iraniene, contracte economice bilaterale. Cei doi șefi de stat și-au propus un obiectiv ambițios: ca în 1980, volumul total al comerțului bilateral să atingă un miliard de dolari.
Ceaușescu și-a completat peregrinajul iranian vizitând Abadan, centrul petrolier al Iranului, și insula Kharg, terminalul petrolier din Golful Persic. Discursul său la dineul oferit de guvernatorul provinciei Khuzistan era limpede în privința a ce voia România de la această relație:

”Petrolul se găsește, de acum, în mâinile poporului iranian, demonstrând că popoarele sunt ferm hotărâte să fie stăpâne pe bogățiile naționale, să le folosească în scopul dezvoltării, al bunăstării și fericirii lor.”
— Nicolae Ceaușescu, la dineul din Abadan, noiembrie 1975

Era un mesaj cu subtext: Romania nu era interesată să judece cum guverna Șahul Iranul. Era interesată de petrolul iranian și de contractele industriale. Principiul neamestecului în treburile interne devenea, în practică, o umbrelă comodă pentru realpolitik.

Momentul cel mai spectaculos al vizitei a fost acordarea titlului de Doctor Honoris Causa al Universității din Teheran atât lui Nicolae Ceaușescu, cât și Elenei Ceaușescu. Rectorul universității a evocat, în alocuțiunea sa, numitorul comun al politicii internaționale a Șahului și a lui Ceaușescu: promovarea constantă a păcii și cooperării, concomitent cu o politică hotărâtă de independență națională. Presa iraniană titra cu entuziasm: Romania-Iran, relatii exemplare.

La conferința de presă de pe 1 decembrie, Ceaușescu a răspuns cu abilitate la întrebări despre petrol, Orientul Mijlociu, Helsinki și ordinea economică internațională. Când un corespondent Reuters l-a întrebat despre prețurile la petrol, Ceaușescu a răspuns diplomatic că România nu este printre clienții principali, o subestimare strategică. De fapt, Iranul era una dintre sursele esențiale de petrol brut pentru rafinăriile românești.

Pe 1 decembrie 1975, avionul prezidențial a decolat de pe aeroportul Mehrabad. De pe bordul aeronavei, Ceaușescu a transmis o telegramă caldă Șahului. Balul diplomatic atinsese apogeul.

Actul IV — Decembrie 1989: Ultima Cursă, Primul Foc

Teheran, 18–19 decembrie 1989

Există în istoria recentă a României un detaliu care, cu cât te gândești mai mult la el, cu atât pare mai straniu: în ziua de 18 decembrie 1989, în timp ce la Timișoara începuse deja revolta care va duce la prăbușirea regimului comunist, Nicolae Ceaușescu ateriza la Teheran pentru ultima sa vizită oficială în Iran.

Pe 16 decembrie, la Timișoara, se trăgea în mulțime. Pe 18 decembrie, Ceaușescu era primit cu onoruri militare pe aeroportul Mehrabad de președintele Ali Akbar Hashemi Rafsanjani. Imnurile celor două țări răsunau pe pistă. Copii ofereau flori. Delegațiile discutau despre cooperare în industria petrolieră, petrochimie, construcții de mașini.

Iranul nu mai era Iranul Șahului. Era Republica Islamică, ieșită abia din opt ani de război devastator cu Irakul. Rafsanjani, pragmatic și orientat spre reconstrucție economică, era exact tipul de lider cu care Ceaușescu putea face afaceri: și el evita să judece ideologia partenerului, și el punea cooperarea economică înaintea doctrinei.

”Vizita pe care o facem în Republica Islamică Iran este o ilustrare a cursului pozitiv al relațiilor dintre țările și popoarele noastre, o expresie a dorinței comune de a dezvolta și ridica la un nivel tot mai înalt colaborarea și conlucrarea româno-iraniană.”
— Ceaușescu, la dineul oficial de la Teheran, 18 decembrie 1989

La dineul oficial, Ceaușescu a vorbit despre realizările industriale ale României, despre planurile de dezvoltare pentru 1991–1995, despre viitorul luminos al socialismului românesc. Un discurs care, citit astăzi, produce o melancolie ciudată: omul de la tribună nu știa, sau refuza să știe, că în țara lui ardeau baricadele.

Jurnaliștii iranieni l-au întrebat și despre evenimentele din Europa de Est, căderea Zidului Berlinului, reformele din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia. Ceaușescu a răspuns cu brio diplomatic: perfecționarea sistemelor de conducere socială era o preocupare permanentă, dar totul trebuia să se bazeze pe realizările socialismului, nu să ducă înapoi spre capitalism. Câteva zile mai târziu, el nu mai era.

Pe 19 decembrie 1989, avionul prezidențial a decolat din Teheran. Pe 25 decembrie 1989, Nicolae și Elena Ceaușescu erau executați la Târgoviște. Ultimul balet diplomatic se încheiase brusc, fără aplauze, fără flori.

Epilog: Ce rămâne din Balul pe Două Fronturi

Privite în ansamblu, cele patru vizite ale lui Ceaușescu în Iran sunt mai mult decât episoade de politică externă. Ele sunt oglinda unei strategii coerente, aplicate cu răbdare pe durata a două decenii: România poate și trebuie să fie un actor autonom pe scena internațională, indiferent de presiunile blocului sovietic sau ale celui occidental.
Ceaușescu a înțeles, poate mai bine decât oricare alt lider est-european al epocii, că Iranul era o piesă valoroasă pe tabla de șah globală. Înainte de Revoluția Islamică, era un aliat al Americii cu petrol din abundență și dorință de industrializare. După 1979, era un stat paria pentru Occident, dar cu aceleași resurse și aceleași nevoi. România i-a oferit continuitate diplomatică indiferent de regim, și a primit la schimb contracte, petrol și un loc la masă în conversațiile despre noua ordine economică internațională.

Astăzi, când rachetele americane lovesc din nou infrastructuri iraniene și când Teheranul răspunde și direct dar și prin proxy-uri regionale, e util să ne amintim că există și o altă tradiție diplomatică , mai puțin spectaculoasă, dar mai durabilă: cea a țărilor mici care aleg să fie prezente fără să aleagă taberele. România lui Ceaușescu a practicat-o cu o virtuozitate care, în retrospectivă, pare uneori de neimaginat.

Ironia istoriei? Balul pe două fronturi s-a terminat odată cu Ceaușescu. Astăzi, România este membră NATO și UE, aliniată ferm Occidentului. Relațiile cu Iranul sunt de facto inexistente. Petrolul a rămas la Teheran. Tractoarele s-au întors la Brașov. Și deasupra Orientului Mijlociu plutesc, din nou, avioanele de vânătoare americane.

CITEȘTE ȘI:  Furnalele care luminau noaptea Oradei și trimiteau alumină până în spațiu s-au stins fără ceremonie

Ciobaniada din „Miorița” modernă în 2015. Baciul era să rămână fără câini iar Parlamentul a chemat jandarmii