Furnalele care luminau noaptea Oradei și trimiteau alumină până în spațiu s-au stins fără ceremonie

Au fost ani în care, pe șoseaua Oradea–Borș, construcțiile uriașe ale Uzinei de Alumina străluceau în soare ca o promisiune industrială. Azi, în locul lor e liniște, moloz nivelat și o memorie care încă apasă. Povestea Aluminei nu e doar despre o fabrică demolată. E despre un drum început în munții Bihorului, trecut prin NASA, frânt în privatizări și rămas suspendat într-o ecologizare care tot nu se întâmplă.

1965: prima șarjă, începutul unei epoci

În aprilie 1965, la Oradea se producea prima șarjă de alumină calcinată. Un an mai târziu, în aprilie 1966, uzina atingea parametrii proiectați. Capacitatea inițială era de 120.000 de tone anual, dar în anii de vârf avea să urce spre 200.000 de tone pe an.

Drumul începea la Dobrești, în Munții Apuseni, acolo unde se extrăgea bauxita, minereul descoperit în 1847 la Baux, în Provence, și devenit esențial pentru industria aluminiului. Din Dobrești pleca materia primă, ajungea la Oradea pentru transformare în alumină, iar de acolo drumul continua la Slatina, la ALRO, unde se turnau lingourile care plecau în lume.

Uzina din Oradea nu era doar o fabrică. Era un nod strategic. Aproape 95% dintre utilaje erau fabricate în România. Producția era raportată zilnic la București. Alumina orădeană era apreciată pentru puritate și granulație, iar România își făcea loc pe piețele externe într-o industrie dominată de vechi puteri industriale.

În vremurile de glorie, americanii de la NASA au venit cu o propunere de colaborare pentru secția de alumină tabulară, un produs rar, folosit în industria militară și aerospațială. Alumina tabulară produsă la Oradea ajungea materie primă pentru plăcuțele ceramice ale navetelor spațiale, acele scuturi termice care protejau capsulele la reintrarea în atmosferă. Pentru o clipă istorică, drumul Dobrești–Oradea–Slatina trecea și prin spațiu.

După 1989: declinul care a început de acasă

Prăbușirea nu a venit brusc. A început lent, aproape banal. Mina de la Dobrești a fost pusă pe butuci. Producția de bauxită a scăzut. Uzina din Oradea a fost nevoită să importe minereu din Australia, adus pe mare până la Constanța și apoi pe cale rutieră până în Bihor, la costuri care sufocau orice marjă de profit.

La finalul anilor ’90, Alumina Oradea intra pe pierdere. În 2000, fabrica a fost privatizată pentru aproximativ zece milioane de dolari, cumpărată de un grup asociat cu Ruskii Aluminium, în spatele căruia se aflau oligarhii Oleg Deripaska și Roman Abramovici, apropiați ai Kremlinului.

Entuziasmul local a fost scurt. Una dintre primele decizii a fost închiderea secției de alumină tabulară – tocmai cea care livra pentru industria militară și pentru NASA. Doi ani mai târziu, uzina era închisă complet, pe motiv că nu mai este profitabilă.

Utilajele au fost vândute, o parte au ajuns în alte colțuri ale lumii, altele la fier vechi. Angajații au plecat, clădirile au rămas.

2011: o ecologizare ratată

După închidere, problema nu a fost doar economică. A devenit ecologică. Haldele de șlam roșu, rezultate din procesul tehnologic, rămâneau pe teren. Metale grele, pulberi, risc de contaminare a solului și a apei.

În 2011, Primăria Oradea anunța că are pregătit un proiect pentru ecologizarea sitului industrial, cu finanțare europeană. Era vorba despre o axă dedicată reabilitării platformelor industriale abandonate. Proiectul s-a blocat. Transferul activelor și al responsabilității nu s-a făcut la timp, iar finanțarea europeană a fost ratată.

Se vorbea despre transformarea zonei într-un parc industrial sau despre refuncționalizarea pe bază de energie geotermală. Se vorbea despre împădurirea haldelor. Se vorbea mult. Haldele au rămas.

2015: demolarea

În 2014 au început lucrările de demolare, iar în 2015 imaginea era deja clară: excavatoare uriașe sfărâmau halele care, cu 50 de ani înainte, fuseseră ridicate tot cu excavatoare.

Munți de moloz au luat locul construcțiilor care cândva defineau orizontul industrial al Oradei. A fost momentul simbolic în care industria românească de aluminiu, cel puțin în Bihor, a fost pusă la pământ.

Au mai rămas căminul, cantina, blocul administrativ. Restul a dispărut. Terenul de 22 de hectare a fost scos la vânzare. O parte din el era contaminată și necesita ecologizare. S-a stabilit că doar 9% din costuri ar reveni proprietarilor privați, restul urmând să fie suportat de statul român. Problema era că nimeni nu părea să știe cine, concret, își asumă acel procent majoritar.

Prezentul: liniște, haldă și o datorie istorică

Astăzi, platforma fostei Alumina este, în mare parte, golită de clădiri. Nu s-a ridicat nimic spectaculos în loc. Nu există un parc industrial funcțional, nici o reconversie majoră.

Problema reală rămâne cea a haldelor de șlam roșu și a terenurilor contaminate. Ecologizarea completă nu a fost finalizată. România a fost sancționată la nivel european pentru neînchiderea și nereabilitarea unor depozite industriale periculoase, iar situl de la Oradea este adesea invocat în acest context.

Substanțele toxice continuă să fie o amenințare latentă. Vântul ridică pulberi. Ploile infiltrează solul. Întrebarea „cine plătește?” rămâne suspendată între instituții.

Un drum întrerupt

Dobreșt -Oradea-Slatina. Un traseu industrial care a purtat aluminiul românesc până la NASA și înapoi.

Cândva, producția era raportată zilnic la București. Azi, ceea ce rămâne de raportat este stadiul unei ecologizări neterminate.

Uzina de Alumina Oradea nu mai există fizic. Dar în memoria orașului, ea încă se ridică, cu furnalele aprinse, cu morile de măcinare în mișcare și cu sentimentul că, pentru o vreme, din Bihor se pleca direct spre spațiu.

CITEȘTE ȘI: Ciobaniada din „Miorița” modernă în 2015. Baciul era să rămână fără câini iar Parlamentul a chemat jandarmii

 Hoții de impulsuri. Constanța, RomTelecom și începutul unei anchete care a tulburat liniile