Ciobaniada din „Miorița” modernă în 2015. Baciul era să rămână fără câini iar Parlamentul a chemat jandarmii

În iarna lui 2015, România a fost scena unuia dintre cele mai neobișnuite, tensionate și simbolice proteste de după Revoluție. O lege care limita numărul câinilor de la stână și interzicea pășunatul între decembrie și aprilie a reușit ceea ce puține acte normative au făcut: a scos mii de ciobani în stradă. Nu era doar o dispută tehnică despre vânătoare sau reglementări. Era o confruntare între o tradiție veche de milenii și o putere care părea că și-a uitat rădăcinile. Un moment în care „Miorița” s-a mutat din manual în fața Parlamentului.

Legea care a pus talanga pe jar

Totul a pornit de la modificările aduse Legii Vânătorii. Prevederile erau simple, aproape seci pe hârtie: un câine la câmpie, doi la deal, trei la munte. Punct. În plus, pășunatul era interzis între 6 decembrie și aprilie, inclusiv pe terenurile aflate în proprietatea ciobanilor.

Pe hârtie, poate părea o reglementare, dar în realitate, pentru un oier cu 500, 1.000 sau 1.500 de oi, în zone unde lupii și urșii nu țin cont de altitudine sau de aliniate legislative, trei câini nu înseamnă protecție, ci un real pericol.

Câinele ciobănesc nu este un accesoriu ci este de-a dreptul parte din turmă, din familie, din viața de zi cu zi. Este cel care întoarce oile, care le apără, care veghează noaptea. Să reduci numărul câinilor printr-o formulă fixă, valabilă pentru toate realitățile din teren, a fost perceput ca o decizie ruptă de realitate.

Și mai greu de acceptat a fost interdicția pășunatului pe timpul iernii. Chiar și pe propriul teren. Pentru mulți, a fost o încălcare flagrantă a dreptului de proprietate. Cum să-i spui omului că nu poate folosi pământul lui timp de patru luni, în numele unei legi care pare făcută în alt interes?

15 decembrie 2015: ziua în care „mămăliga” a explodat

Marți, 15 decembrie 2015, Bucureștiul a auzit alt sunet decât claxoane și sirene, a auzit talăngi.

Mii de ciobani au venit în Capitală. Majoritatea din Ardeal, dar și din alte zone ale țării. Au călătorit toată noaptea. Nu au venit cu bâtele lor cu măciucă. Nu au adus câinii, pe care legea îi număra cu atâta rigoare. Au venit cu cojoacele groase, cu cușmele, cu botă și talangă.

Un Parlament asediat i-a privit de dincolo de ziduri. Ciobanii au cerut dialog. Au cerut să fie primiți la discuții. Să li se explice. Să li se asculte punctul de vedere. În schimb, s-au trezit în fața cordoanelor de jandarmi.

„Nu ieșiți voi, intrăm noi!” – a fost strigătul care a făcut înconjurul țării.

Imaginile au rămas puternice: oieri în cojoace, în fața jandarmilor cu scuturi, căști și gaze lacrimogene. O confruntare între două lumi. Una care trăia din pământ, animale și anotimpuri. Alta care trăia din comisii, voturi și majorități parlamentare.

În Balada „Miorița”, primejdia vine de la alți ciobani invidioși. În decembrie 2015, mulți au spus că primejdia venea din Parlament.

Legea a fost asociată cu interesele vânătorilor. S-a vorbit despre presiuni, despre zone de vânătoare, despre dorința de a limita prezența câinilor care ar fi deranjat partidele de vânătoare. Pentru oieri, legea părea făcută „pe placul vânătorilor cu bani”, nu al celor care trăiesc din turmele lor.

Contrastul era frapant: la 1.000 de oi, trei câini. La 680 de parlamentari, peste 1.000 de jandarmi mobilizați pentru a apăra clădirea.

Ciobanii au spus că nu destabilizează țara, că nu ei au privatizat păduri, aur sau industrie, că nu ei sunt cei care au slăbit fibra economică a satului românesc. Ei doar vor să-și pășuneze oile și să-și apere turma de urși și lupi.

În multe zone, oamenii vorbeau despre realități dure: urși care atacă, lupi care sfâșie turme, porci și vite ucise. Trei câini nu pot face față unui urs de 500 de kilograme. Asta știe orice om care a trăit la munte.

Demnitate, tradiție și rădăcini

Oieritul în România nu este o ocupație recentă. Transhumanța, turmele, câinele ciobănesc, stâna, toate sunt parte din istoria și mitologia acestui popor. Numele capitalei, spun unii, vine de la un cioban, Bucur.

Ciobanii au simțit că legea lovește în această rădăcină. Că sunt tratați cu dispreț. Că sunt caricaturizați. Că tradiția lor este redusă la o problemă administrativă.

În mijlocul mulțimii, s-au auzit voci de femei, de ciobănițe care spuneau că fără câini turmele sunt pierdute. Că animalele lor sunt viața lor. Că legea nu ține cont de realitatea din teren.

Pentru mulți, a fost o revoltă împotriva unei „noi aristocrații” politice, percepută ca ruptă de sat și de țară.

Deznodământul: talanga a învins, măcar parțial

Presiunea străzii a funcționat. În 2016, legea a fost modificată. Prevederile privind numărul câinilor și interdicțiile de pășunat au fost revizuite. Tensiunea s-a mai domolit.

Ciobanii s-au întors la turmele lor, parlamentarii și-au reluat activitatea, jandarmii și-au strâns scuturile.

Dar „ciobaniada” a rămas în memoria colectivă ca unul dintre cele mai neobișnuite proteste din România post-revoluționară. O confruntare între talangă și scut. Între cojoc și uniformă. Între botă și tomfă.

O Mioriță modernă, în care baciul nu mai vorbea cu mioara năzdrăvană despre moarte, ci cu Parlamentul despre drepturi.

Și poate cea mai puternică imagine rămâne cea cu ciobanii, veniți cu mâinile goale, fără violență, doar cu talăngi și cojoace, cerând să fie ascultați. Iar în spatele zidurilor, aleșii baricadați.

În iarna lui 2015, România a trăit o pagină în care baciul mioritic a refuzat să mai fie tăcut sau resemnat în fața morții.

CITEȘTE ȘI: Singurătatea de cursă lungă a copiilor sacrificați ai României

Trenulețul din Satul de Vacanță-cronica unei dispariții anunțate. Un simbol al verilor românești, ajuns fier vechi