Singurătatea de cursă lungă a copiilor sacrificați ai României

În România ultimelor decenii s-a vorbit mult despre bani, despre oportunități, despre plecări pentru un trai mai bun. S-a vorbit mai puțin despre copiii rămași în urmă. Despre dorul lor mut. Despre orele lungi de singurătate. Despre rănile care nu se văd și care, uneori, nu se mai închid niciodată.

Dorul care nu încape într-un apel video

Există în multe case din România o liniște apăsătoare. O liniște care nu este pace, ci absență și singurătate. Camera copilului este frumos aranjată, poate are un birou nou, un telefon performant, haine bune. Dar în pragul ușii nu mai apare mama. Seara, când lumina se stinge, nu mai e tatăl care să spună „noapte bună”.

Bunicile și mătușile fac tot ce pot. Își asumă responsabilități, pregătesc mâncare, întreabă de teme. Dar o bunică, oricât ar iubi, nu poate suplini căldura maternă. O mătușă nu poate înlocui prezența unui tată. Sunt alte voci, alte mâini, alte îmbrățișări. Iar copilul simte diferența cu o luciditate dureroasă.

Să ne imaginăm dorul unui copil. Nu dorul unui adult care înțelege distanța, ci dorul unui suflet mic, care nu știe să explice de ce îl doare pieptul când vede alți părinți la poarta școlii. Copiii aceștia privesc adesea cu invidie tăcută colegii care sunt luați în brațe la finalul orelor, care pleacă acasă ținându-și mama de mână. Ei pleacă poate cu un bunic grăbit sau singuri, cu cheia în buzunar.

Telefonul sună seara. „Ce ai făcut azi?” Întrebarea vine de la mii de kilometri depărtare. Se vorbește pe video, se zâmbește forțat. Dar ecranul rece nu poate șterge dorul. Nicio conexiune bună la internet nu poate înlocui o mână care șterge lacrima. Niciun gadget, oricât de nou, nu umple golul unei îmbrățișări.

Câte ore petrec acești copii singuri? Câte seri în care mănâncă în tăcere? Câte momente în care ar avea nevoie să spună „mi-e frică”, „nu înțeleg”, „mă doare”, și nu au cui?

Fenomenul care a devenit normalitate

Ani la rând, plecarea a fost justificată prin sărăcie. Și au existat, fără îndoială, familii împinse de lipsuri reale. Dar au existat și plecări din mirajul Occidentului, din convingerea că dincolo se câștigă mai ușor, că „umblă câinii cu covrigi în coadă”.

Da, uneori banii se fac mai repede. Dar cu ce costuri? Muncă istovitoare, camere înghesuite, umilințe, dor permanent. Totul pentru „mai mult”. Pentru o casă mai mare. Pentru un telefon de ultimă generație. Pentru comparația cu vecinul.

Între timp, România s-a schimbat. Nivelul de trai a crescut vizibil în multe zone. În orașe și chiar în comunități mai mici, vedem tot mai des muncitori veniți din Asia care aleg să muncească aici. Este un semn clar că lucrurile nu mai sunt ca acum douăzeci de ani. Și totuși, în ultimii ani, situația copiilor rămași acasă nu s-a schimbat semnificativ. Plecările continuă. Poate nu la aceeași amploare ca în anii de vârf, dar suficient cât să lase în urmă generații întregi crescute în absență.

Deși economia a mai respirat, deși oportunitățile s-au diversificat, deși discursul public a devenit mai atent la drepturile copilului, drama din spatele ușilor închise rămâne. Fenomenul nu a dispărut, nu s-a vindecat, doar s-a așezat într-o tăcere periculoasă. A devenit obișnuință.

Cifrele unei drame

În 2015, Salvați Copiii România a lansat primul serviciu de consiliere dedicat copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate, o linie telefonică de consiliere și o platformă online. Psihologi și consilieri juridici au început să ofere sprijin gratuit copiilor și celor care îi au în grijă.

Statisticile oficiale indicau peste 80.000 de copii cu unul sau ambii părinți plecați. Estimările reale vorbeau însă despre între 170.000 și 350.000 de copii. Datele culese din 23 de județe arătau peste 119.000 de copii afectați, dintre care zeci de mii complet lipsiți de grija părintească.

Legea obligă părinții să notifice autoritățile și să desemneze un reprezentant legal pentru copil. În practică, notificările erau de aproape cinci ori mai puține decât realitatea.

Dacă în urmă cu un deceniu vorbeam despre un fenomen alarmant, astăzi vorbim despre o realitate care persistă și apasă generații întregi. Între 2022 și 2025, situația copiilor rămași acasă nu s-a estompat, nu s-a vindecat, nu s-a rezolvat prin simpla trecere a timpului. Dimpotrivă, datele recente arată că drama continuă.

Potrivit celui mai recent studiu realizat de Salvați Copiii România, sute de mii de copii din România trăiesc o bună parte din copilărie fără părinți alături. În anul 2022, aproximativ 14% dintre minorii din România — adică în jur de 500.000 de copii — aveau unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate. O jumătate de milion de destine marcate de absență.

Cercetarea, desfășurată în 2025 în rândul părinților români care muncesc în Italia, Germania, Spania, Marea Britanie, Franța, Austria și Belgia, arată o realitate și mai dureroasă: mai mult de jumătate dintre părinții plecați lipsesc o treime din copilăria propriilor copii. Nu vorbim despre câteva luni, despre un an dificil, ci despre ani întregi, exact în perioada copilăriei mici și a preadolescenței, când sprijinul emoțional al mamei și al tatălui este esențial.

Peste 40% dintre părinții plecați muncesc în afara țării de mai bine de șase ani. Șase ani în care copilul crește, se schimbă, învață să citească, trece prin frici, prin eșecuri și primele iubiri, fără ca părintele să fie acolo decât printr-un ecran.

Motivațiile rămân, în mare parte, economice. Aproape jumătate dintre părinți invocă salariul insuficient din România. Mamele care pleacă declară, de două ori mai des decât tații, că nu și-au găsit loc de muncă în țară. În spatele acestor procente se află însă o povară pe care copiii o duc în tăcere: aceea de a auzi că părintele pleacă „pentru binele lor”. Un bine care doare.

Răni care cresc odată cu copilul

Specialiștii vorbesc despre dificultăți emoționale, sociale și educaționale. Dar dincolo de termeni tehnici există tristeți concrete. Un bagaj emoțional greu, apăsător plin de anxietate, sentiment de abandon, lipsă de încredere, revoltă, izolare.

Unii copii devin tăcuți. Alții devin agresivi. Unii abandonează școala. Alții caută în altă parte validarea și afecțiunea. În cele mai tragice situații, singurătatea apasă atât de greu încât apar gesturi extreme.

Rămân răni care poate nu se vor vindeca niciodată. Rămâne senzația că ai fost lăsat în urmă. Că, într-o competiție tăcută între bani și tine, tu ai pierdut.

Copiii nu au nevoie de luxuri. Au nevoie de rutină, de stabilitate, de cineva care să le asculte fricile seara. De o mamă care să îi strângă în brațe când au febră. De un tată care să îi învețe să meargă pe bicicletă. Sunt nevoi simple, aproape banale. Dar sunt fundamentale.

Poate că societatea a învățat să accepte plecarea ca pe o normalitate, dar pentru copil, fiecare plecare e o ruptură. Și fiecare ruptură lasă o cicatrice.

În multe case din România, lumina rămâne aprinsă mai târziu decât ar trebui. Un copil mai așteaptă un mesaj, un apel, o promisiune că „la vară vin acasă”. Și, între timp, crește. Prea repede. prea trist și mai ales mult prea singur.

CITEȘTE ȘI: Trenulețul din Satul de Vacanță-cronica unei dispariții anunțate. Un simbol al verilor românești, ajuns fier vechi

 Bucureștiul sub zăpadă, autoritățile sub preș: cronica unei „surprize” care se repetă de când ne știm