Cazul Burnei, la 10 ani distanță. Cum a fost construit un scandal și ce spun documentele ignorate atunci

La aproape un deceniu de la izbucnirea unuia dintre cele mai controversate scandaluri medicale din România, cazul profesorului Gheorghe Burnei rămâne un exemplu dur despre cum emoția publică, senzaționalismul și lipsa de context pot deforma realitatea. Acuzațiile de „experimente neautorizate pe copii” au făcut înconjurul presei, însă documente oficiale apărute ulterior au arătat că o parte importantă din informațiile vehiculate atunci au fost cel puțin incomplete, dacă nu profund eronate.

Cazul Burnei, la 10 ani distanță

În urmă cu aproximativ zece ani, numele profesorului Gheorghe Burnei a devenit sinonim, în spațiul public, cu una dintre cele mai dure acuzații posibile: experimente medicale ilegale pe copii. Titlurile au fost violente, emoționale și definitive, iar opinia publică a fost rapid convinsă că în spitalele din România s-ar fi comis „orori”.

Contextul medical, procedurile existente și istoria materialelor folosite au fost rareori explicate. În schimb, cazul a fost transformat într-un spectacol mediatic, în care termenii tehnici au fost înlocuiți de cuvinte-cheie menite să provoace indignare și frică.

Biovitroceramica: materialul „șocant” care era, de fapt, omologat

Un punct central al scandalului a fost utilizarea biovitroceramicii (BVC sau PAW 1), un biomaterial prezentat publicului ca fiind experimental și neomologat. Documente apărute ulterior au arătat însă o realitate diferită. Biovitroceramica PAW 1 fusese omologată de Ministerul Sănătății încă din 1994, prin autorizații oficiale de fabricație și certificate de înregistrare, iar legalitatea utilizării sale a fost reconfirmată în anul 2000.

Materialul fusese produs de societatea Sticlă și Ceramică Poneti SRL și utilizat, cu rezultate documentate, în peste 1000 de cazuri clinice din ortopedie, neurochirurgie, chirurgie oro-maxilo-facială și ORL. Fiul inventatorului materialului a prezentat acte oficiale și a acuzat public faptul că o parte din articolele apărute la acel moment nu corespundeau adevărului și aveau caracter defăimător.

Frigiderele cu oase: realitatea crudă pe care nimeni n-a vrut s-o audă

Unul dintre cele mai exploatate elemente ale scandalului a fost descoperirea de fragmente osoase și țesuturi umane păstrate în frigidere, prezentate drept dovadă supremă a unor practici „oribile”. Imaginea a fost construită deliberat pentru șoc: oase, frigider, medic acuzat. Ce nu s-a spus aproape deloc atunci este că aceasta este o practică medicală reală, necesară și cunoscută, mai ales în spitalele românești, unde lipsa infrastructurii obligă la soluții de avarie.

Jurnalistul Cătălin Striblea a intervenit public tocmai pentru a demonta această falsă senzaționalizare și a oferit un exemplu personal, imposibil de ignorat: o bucată din propriul său craniu i-a fost ținută în frigider timp de câteva luni. Nu ca experiment, nu ca oroare, ci pentru că nu există altă metodă sigură de conservare a țesutului osos până la momentul reimplantării. Striblea a explicat limpede că astfel de fragmente sunt ținute sub cheie, în frigidere medicale, tocmai pentru a preveni degradarea sau furtul — un fenomen real, cunoscut în spitalele din România.

Mai mult, el a subliniat un adevăr pe care presa l-a ocolit cu grijă: senzațional nu este faptul că oasele stau în frigider, ci faptul că se fură. În acest context, prezentarea frigiderelor drept dovadă de monstruozitate nu a fost doar o exagerare, ci o manipulare a realității medicale, menită să alimenteze indignarea publică. Cazul Burnei a devenit astfel nu doar un scandal medical, ci o lecție amară despre cât de ușor poate fi deturnat adevărul atunci când explicația tehnică este sacrificată în favoarea emoției brute.

Când emoția a înlocuit ancheta

Cazul Burnei a devenit un exemplu clasic de justiție mediatică. Ancheta reală a fost dublată, apoi eclipsată, de verdictul public. Orice medic care a încercat să explice contextul a fost suspectat de complicitate. Orice document care contrazicea povestea inițială a fost ignorat sau minimalizat. În acest climat, adevărul nu mai era o miză, ci o piedică.

Zece ani mai târziu, întrebările rămân: de ce nu au fost explicate documentele oficiale? De ce termenii medicali au fost folosiți fără definiții? De ce publicul a fost lăsat să creadă că un material omologat de stat era, de fapt, o invenție clandestină? Și, mai ales, câți dintre cei care au condamnat atunci sunt dispuși astăzi să recitească faptele, fără furie, fără titluri și fără presiunea audienței?