Femeile pe care I.L. Caragiale le-a iubit pătimaș. Le adora și le fascina. Pentru el, considerentele morale erau doar un moft

Ion Luca Caragiale, unul dintre cei mai de seamă literați ai României, a fost un mare admirator al fiicelor Evei. A iubit mult și pasional femeile frumoase. Lipsit de scrupule, a dat curs deliciilor amorului în triunghiuri de alcov, care au intrat în istorie. Nu a șovăit în a-și trăda prietenul, pe Mihai Eminescu, pentru o aventură cu Veronica Micle și nimic nu l-a împiedicat să-i pună coarne celebrului Constantin Nottara, ademenindu-i soția, pe actrița Amelia Welner.

Firesc de omenește, literatura, vinul și femeile i-au fost stele călăuzitoare în viață. Soarta l-a răsfățat. Era un bărbat șarmant, educat, inteligent, deținător al substanței rare de umor fin, pedant până la cel mai mic amănunt, atuuri fascinante și irezistibile damelor. Un prim episod de iubire din viața lui Ion Luca Caragiale s-a petrecut în 1883.

Femeile pe care I.L. Caragiale le-a iubit pătimaș

„Caragiale, în primăvara anului 1883, pregătea, în colaborare cu I.C. Negruzzi libretul comediei muzicale Hatmanul Baltag a cărei partitură fusese încredințată lui Eduard Caudella. În casa acestuia a cunoscut-o pe Fridolina, precum și pe Adela, fiică a doamnei Clara Caudella, dintr-o altă căsătorie”, stă scris în cartea „Viața lui I. L. Caragiale” semnată de criticul literar, Șerban Cioculescu.

Leopoldina Reinecke alias Fridolina, așa cum o poreclise Caragiale, l-a cucerit pe marele dramaturg. Nevoit să facă naveta des la Craiova și îndrăgostit teribil, le încredința prietenilor rămași la Iași sarcina de a îi transmite informații despre femeia dorită. „Ce fațe Fridolina? O doresc de-mi seacă sufletul… Cu ochii ei albaștri, cu capul ei frizat”, îi scria Nenea Iancu în aprilie 1883 lui Petre Missir.

Numai că tânăra avea ochi doar pentru un ofițer care o ceruse în căsătorie și dăduse bir cu fugiții. Caragiale obișnuia să trimită cu trenul de la Craiova buchete de violete pe care amicul său Missir avea sarcină să le ducă celei ce îi furase inima. El nutrea sincere dorințe de căsătorie cu tânăra ieșeancă, însă prietenii l-au trezit la realitate. Când a aflat că mariajul cu Fridolina ar fi însemnat întreținerea întregii familii a acesteia, scriitorul a renunțat la dorința neîmpărtășită.

Copilul din flori

Un an mai târziu, a cunoscut-o pe Maria Constantinescu, o tânără angajată a fabricii de tutun „Belvedere”. Pe atunci, Caragiale lucra ca funcționar la Regia Monopolurilor din București. Din scurta aventură cu Maria Constantinescu a venit pe lume primul său copil, Mateiu, în 1885. L-a recunoscut ca fiu, însă relația dintre cei doi s-a încheiat la scurt timp după nașterea copilului.

O altă „victimă“, soția lui Nottara

Postura de amant l-a adus pe Caragiale, în anul 1889, în centrul unui scandal care a făcut deliciul rubricilor mondene din presa timpului. I-a căzut la așternut actrița Amelia Welner, soția lui Constantin Nottara, potrivit historia.ro. Cei doi soți jucau la Teatrul Național, al cărui director a fost pentru scurt timp dramaturgul. Ademenit de frumusețea actriței, Caragiale l-a ignorat complet pe consortul acesteia. Partidele amoroase se derulau chiar în casa conjugală, iar aventura a culminat cu prinderea ibovnicului în chiar patul gazdei. Întors acasă pe neașteptate dintr-un turneu, Nottara a dat peste Caragiale în dormitor purtându-i papucii de casă și halatul. „Coane, am înțeles să-mi iei nevasta, dar și halatul, și papucii?!”, ar fi exclamat Nottara. Rușinosul episod s-a finalizat cu demisia lui Nottara de la Teatrul Național, iar ziarele vremii titrau: “Balamuc la Teatrul Național din cauza boroboațelor directorului”.

Trădarea față de Eminescu

Adus de Luceafăr la Junimea din Iași, Caragiale a cunoscut-o pe Veronica Micle. Între cei doi se înfiripă o relație de amor secret. Eminescu, rămas redactor la ziarul „Timpul”, ajungea mai rar la Iași și relația cu Veronica se derula mai mult prin intermediul scrisorilor de dragoste. Blonda pasiune a lui genialului poet a căzut în brațele lui Caragiale, fără ca iubitul rămas la București să bănuiască ceva. Însuși dramaturgul a fost cel care i-a mărturisit infidelitatea lui Titu Maiorescu, atunci când acesta l-a informat că Eminescu voia să se însoare cu ea.

„Caragiale află de intențiile poetului și, cuprins prima dată de remușcare, se prezintă la Maiorescu și îi vorbește deschis asupra acestor intenții ale poetului. El îi împărtășește teama că Eminescu e în stare să comită faptul și că ar trebui împiedicat de la aceasta, deoarece Veronica avea mulți prieteni intimi printre care și el, Caragiale”, dezvăluie cartea biografică- „Tragicul destin al unui scriitor”.

Maiorescu a păstrat secretul trădării lui Caragiale până în momentul în care Mihai Eminescu în persoană a venit să-l anunțe că e pe cale să o ducă la altar pe Veronica. „Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâșierea pe care știu că ți-o pricinuiesc, dar aceea pe care ți-ai ales-o drept tovarășă de viață nu merită această cinste, nu merită! Înainte de d-ta a fost prietena altora, a fost și a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el”, i-ar fi spus Maiorescu poetului înșelat, după cum avea să scrie I. Al. Brătescu Voinești. „Canalia!” a fost unicul cuvânt rostit la adresa amicului său.

Apoi, Eminescu îl amenință pe Caragiale cu duelul, însă cei doi nu ajung la confruntare. Reia relația cu Micle și, pentru o vreme, o ascunde de ochii junimiștilor de teama bârfelor.

„Pe domnul în chesiune l-am bruscat în societate, dar a tăcut frumușel ca un om de nimic ce este. Am consultat pe un om cunoscător de afaceri ce trebuie să fac pentru a cere scrisorile tale. El mi-a spus că tu trebuie să i le ceri. În caz că nu ar voi să le dea, căci e liber a nu voi aceasta, pot să-l silesc să-mi dea satisfacțiune. Te rog, dar, cere-i scrisorile și răspunde-mi apoi dacă ți le-a trimis sau nu. Nu te mai îndoi că e de absolută rea-credință. E un om care nu poate fi altfel”, îi scria Eminescu Veronicăi, după reluarea relației.

Iar nestatornica Veronica, iertată de poet, se scuza: „ …am vrut să mă înșel pe mine însămi și prin o prostie am vrut să cred că te-am uitat, însă dorința nespusă ce aveam a te întâlni și regretul că nu te zărisem măcar un timp, două săptămâni, era o dovadă vie și puternică că sufletul meu era încă plin de tine. Prostia era făcută. Să nu mă acuzi pe mine, căci eu sunt atât de dreaptă, încât nici ție nu voi să-ți aduc bănuieli și imputări. Așa a fost să fie, era scris, era destinat”.

Singurele întâlniri între Veronica Micle și Caragiale, după aflarea infidelității, au fost doar prilej de acuzații și reproșuri.

Caragiale n-a dezvăluit niciodată scrisorile care ar fi compromis-o public pe Veronica și se spune că dramaturgul ar fi ales asta pentru a-l proteja, de fapt, pe Eminescu, gestul fiind interpretat ca semn de afecțiune și de protejare pentru poet. Caragiale și-a cerut transferul ca revizor școlar la Argeș și nu s-a mai apropiat niciodată de Veronica.

Final de burlăcie

În 1888, I.L. Caragiale a cunoscut-o pe Alexandrina Burelly. Avea 36 de ani și îl încercau gânduri de însurătoare. După ce a văzut-o pe Alexandrina într-o seară la teatru, Caragiale s-a interesat de familia acesteia, iar a doua zi s-a prezentat în fața arhitectului Gaetano Burelly, tatăl femeii.

„A doua zi dimineața, cu noaptea-n cap, după multe ore de nesomn, cine sună la ușa arhitectului? Caragiale îndrăgostit. «Mi-o dai, tată socrule?”, povestește Cella Delavrancea în volumul „Dintr-un secol de viață”.

Cei doi s-au logodit în 1888, iar nunta a avut loc în ianuarie 1889. Alexandrina i-a rămas alături lui Caragiale până la sfârșitul vieții.

Caragiale și ultima sa cucerire

Pe numele ei Cella Delavrancea a fost ultima pasiune a scriitorului. A admirat-o ca adolescentă de 14 ani, apoi l-a fermecat ca tânără și frumoasă femeie. Talentata pianistă dădea deja concerte în afara țării. La Berlin, a fost găzduită chiar în casa bunului prieten al tatălui său, Caragiale. Între cei doi s-a înfiripat o relație, în pofida unei mari diferențe de vârstă. Cella nu împlinise 25 de ani, iar Caragiale avea 60. În memorii, muziciana recunoaște că l-a cunoscut intim pe Nenea Iancu: „Destinul m-a făcut să-l cunosc. Este un ins colosal-abordează totul cu aceeași perfecțiune-în filosofie, muzică, artă dramatică. N-am cuvinte să-ți exprim căutarea, stupefacția, gravitatea admirației mele în fața unei inteligențe ca a sa. Nu-l văzusem decât acasă unde cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu, iar eu nu deveneam activă decât la pian făcându-i plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat în covoare turcești, am putut să-l cunosc și să-l binecuvântez. Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim”. Se spune că Cella ar fi fost cea lângă care Caragiale a murit în ziua de 9 iunie 1912.