Înainte de Covid, România a avut gripa aviară. Prea multe întrebări au rămas fără răspuns

Înainte ca lumea să fie răsturnată de Covid, România a traversat propria ei epidemie de panică: gripa aviară din 2005-2006. Pentru prima dată după 1990, statul a intervenit brutal în gospodăriile oamenilor, a sacrificat păsări pe bandă rulantă, a instituit carantine și a cheltuit zeci de milioane de euro. La două decenii distanță, multe întrebări au rămas în picioare: cât a fost pericol real, cât a fost haos administrativ și cât a fost afacere pe bani publici?

2005, anul în care  frica a intrat în curțile oamenilor

Anii 2005-2006 au fost ani de groază mai ales pentru satele României. În numele combaterii unui pericol prezentat drept iminent, autoritățile au intrat în gospodării, au luat păsările din bătătură și le-au omorât, în timp ce oamenii priveau neputincioși cum li se distruge una dintre puținele surse de hrană și de venit.

La Ceamurlia de Jos, în Tulcea, satul a devenit simbolul acelei isterii naționale. Rațe moarte, probe neclare, comunicate contradictorii, carantină, dezinfectări demonstrative și păsări gazate cu dioxid de carbon. Pentru autorități a fost o demonstrație de forță. Pentru localnici, a fost o traumă.

În multe curți nu s-a vorbit despre sănătate publică, ci despre supraviețuire. Oamenii au rămas fără găini, rațe, gâște și curcani, adică fără hrana de zi cu zi. Unii au primit despăgubiri, alții ajutoare în zahăr, făină și conserve. Dar nimic nu putea înlocui sentimentul că statul venise peste ei cu ordine, frică și multă confuzie.

Virusul dezinformării

Poate că primul focar al crizei n-a fost în cotețe, ci în comunicarea oficială. În octombrie 2005, ministrul Agriculturii de atunci, Gheorghe Flutur, anunța păsări suspecte de gripă aviară la Ceamurlia de Jos. Numai că, zile la rând, mesajele publice s-au bătut cap în cap.

Ba ni se spunea că probele trebuie analizate și confirmate, ba că există deja suspiciuni serioase, ba că rezultatele sunt negative, ba că testele trebuie repetate. La un moment dat, oficialii români transmiteau că încă nu există un verdict clar, în timp ce dinspre instituții europene apăreau informații că testele ar fi negative. Premierul de atunci, Călin Popescu-Tăriceanu, a vorbit despre probe trimise în Marea Britanie înainte ca acestea să fie, de fapt, trimise.

Pe scurt, România a intrat în panică înainte să aibă certitudini. Oamenii au fost vaccinați antigripal, piețele au fost restricționate, trenurile și mașinile erau dezinfectate, iar localnicii din zonele afectate trăiau sub regim de carantină, în timp ce autoritățile încă nu reușiseră să lămurească public dacă este vorba despre o tulpină înalt patogenă sau nu.

A fost momentul în care „virusul dezinformării” a circulat mai repede decât orice analiză de laborator.

Statul în forță, omul de la țară la pământ

Marele cost al acelei crize nu s-a văzut doar în rapoarte și conferințe de presă. S-a văzut în curțile oamenilor, în sărăcia și în umilința lor.

Pentru mulți locuitori de la țară, păsările nu erau un moft. Erau economia casei. Trei găini puteau însemna hrana unui copil. Zece rațe sau câțiva curcani puteau însemna bani pentru iarnă. Când statul a decis sacrificările, nu a lovit doar în niște animale, ci în echilibrul precar al unor gospodării deja împinse la limită.

Scenele de atunci spun mai mult decât orice comunicat oficial: oameni stând la primărie pentru despăgubiri, țărani care numărau bancnotele primite pe păsările ucise, localnici care spuneau că mai bine își cumpără vacă și renunță la păsări, alții care se temeau mai tare de hoți decât de virus.

În paralel, micile combinate românești și fermele avicole au fost puse sub o presiune uriașă. Unele au fost decimate, altele au intrat în carantină, iar suspiciunile și măsurile administrative au produs pierderi pe care multe afaceri autohtone nu le-au mai recuperat.

Interzis pe hârtie, haos în teren

În timp ce în sate se ardeau etape și păsările erau omorâte, în Delta Dunării lucrurile păreau desprinse dintr-o absurditate balcanică. Se vorbea despre risc major, despre pericolul păsărilor migratoare, despre interdicții, dar vânătoarea nu era efectiv oprită pentru că ordinul nu fusese publicat în Monitorul Oficial.

Adică, oficial, statul lupta cu o amenințare gravă, dar administrativ bâjbâia. În teren apăreau grupuri de vânători, specialiștii avansau și alte ipoteze pentru mortalitatea păsărilor, inclusiv cauza algelor toxice, iar autoritățile continuau să meargă înainte pe direcția panicii.

Aceasta a fost una dintre marile fracturi ale crizei: măsuri drastice pentru oamenii simpli, dar incoerență și neputință în aplicarea propriilor decizii.

După isterie, au rămas milioanele

Ca de fiecare dată când se produce un dezastru, în România apare și întrebarea care doare cel mai tare: cine a câștigat? În plină criză a gripei aviare, s-au cheltuit zeci de milioane de euro din bani publici. Numai pentru combaterea și „dezinfectarea” fenomenului s-au vehiculat sume uriașe, iar ulterior au apărut suspiciuni serioase privind contracte, achiziții și beneficii obținute sub umbrela urgenței.

În anii care au urmat, au ieșit la iveală informații despre buletine de analiză ținute la secret, despre lipsa unor documente care să certifice fără dubiu amploarea epidemiei în toate focarele raportate, despre teste negative în anumite cazuri și despre scandaluri de corupție legate de banii cheltuiți atunci.

Dosarul de la Codlea a devenit emblematic. Oameni arestați, ferme lovite, păsări sacrificate, iar ulterior au apărut documente și declarații care puneau sub semnul întrebării felul în care a fost stabilită existența focarului și amploarea pericolului invocat. Cu alte cuvinte, după ce s-a instalat panica, au început să se adune și umbrele.

O criză sanitară sau o criză convenabilă?

Aceasta este cu adevărat miza întregii povești. Nu dacă au existat sau nu cazuri suspecte ori focare reale. Mai important este dacă amploarea întregii operațiuni, tonul alarmist, măsurile disproporționate și secretomania instituțională au fost justificate în totalitate.

La aproape 20 de ani distanță, rămân întrebări neliniștitoare. De ce au existat atâtea contradicții oficiale? De ce au fost ținute la secret documente esențiale? De ce au fost sacrificate atât de multe păsări în condițiile în care în unele cazuri planează dubii asupra probelor? Cine a controlat felul în care au fost cheltuiți banii? Cine răspunde pentru abuzuri, dacă ele au existat?

România nu a primit niciodată un răspuns limpede și complet. A primit, în schimb, spectacolul autorității, al panicii și al contractelor grase.

Lecția uitată înainte de alte crize

Înainte de Covid, a fost gripa aviară. Nu la aceeași scară globală, dar suficient de puternică încât să arate cum reacționează statul român când frica devine politică publică. Cu ordine venite de sus, cu informații neclare, cu oameni simpli sacrificați primii și cu bani mulți care curg repede acolo unde apare o urgență.

Poate tocmai de aceea episodul 2005-2006 merită revizitat astăzi. O  filă de istorie sanitară, o prevestire pentru ce avea să urmeze în 2020, un studiu despre putere, panică și profit. Dincolo de păsările ucise și de satele puse în carantină, gripa aviară a lăsat în urmă ceva mai greu de îngropat: suspiciunea că într-o țară nepregătită, orice criză poate deveni și o oportunitate de afaceri.

În România, marile dezastre par să aibă mereu aceeași rețetă: confuzie la vârf, forță asupra celor slabi și bani publici risipiți în numele urgenței. Gripa aviară a fost, pentru lumea satului românesc, o tragedie. A fost o demonstrație despre cât de repede poate fi transformată frica într-un mecanism de control și, pentru unii, într-o sursă de profit. Aveau să urmeze ani în care păsările au fost înlocuite de oameni.

CITEȘTE ȘI:  România la pompă: între revoltă virtuală în 2011 și resemnare reală în 2026

Cercetarea românească uitată: eroii ghețurilor care ne duc numele până la capătul lumii