Ion Diaconescu – un interviu emotionant despre chinurile din inchisoare si linistea pe care a gasit-o apoi in familie. Vezi si cui a lasat averea!

-Cind ati intrat la puscarie, erati un tinar cu legaturi puternice in virful tarii. Ce-a ramas din acel tinar in omul de 47 de ani, chinuit cumplit de foame, batai si izolare, timp de 17 ani?

|n momentul in care, in ‘64, s-a dat acel decret, a avut loc si o oarecare clementa. Guvernul de atunci era in tratative cu americanii. Atunci, a fost o oarecare ingaduinta pentru noi si pentru integrarea noastra, dupa ani grei de puscarie. Aveam o meserie, eram inginer. Mai sus de atit nu am putut ajunge. Am ajuns la |ntreprinderea Ascensorul Bucuresti, unde am muncit pina m-am pensionat, adica din ’65 pina in ’80. Nu mi s-a permis sa am vreo functie.

– Ati trecut prin chinurile iadului. V-au dat drumul, intr-un final, iar atunci toti prietenii de dinainte v-au intors spatele… Erati nepotul lui Mihalache, al doilea om in PNT, dupa Maniu. Conduceati tineretul taranist cind v-ati trezit inchis, la 30 de ani.

Am incercat, dar nu am avut niciun succes. Toti imi gaseau cite o hiba, cind aflau ca veneam din puscarie. Erau politicosi, dar nimeni nu ma lua in spatiu, sa am buletin de Bucuresti, pentru a ma putea angaja. Garsoniera in care locuisem, in urma cu 17 ani, imi fusese luata. Spuneau ca nu mai au loc… La aproape un an de la iesirea din inchisoare, mi s-a permis sa muncesc la Ascensorul. Acolo am ramas pina la pensie.

– Ati iesit la 47 de ani din inchisoare. La 48, ati reusit sa aveti un loc de munca. |n ce an v-ati casatorit? Sotia dvs. s-a stins anul trecut.

M-am casatorit cam la un an dupa eliberare.

– Va mai amintiti cum a fost? Va cunosteati dinainte?

Nu. Eu nu mai stiu acum cum a fost. Nu mai stiu prea multe… Ne-am cunoscut la o reuniune de familie. Eu aveam o virsta, eram constient ca aveam nevoie de un suport familial.

– Nu va mai amintiti cum a fost cind v-ati indragostit?

A, numai la asta nu m-am gindit! Ne-am intilnit la o festivitate in familie. Numai la asta nu ma mai gindesc acum… E un subiect care nu ma mai preocupa. Eu, din nefericire, sint o persoana epuizata, care numai de dragoste nu poate sa vorbeasca. Ma gindesc numai la ce va fi dupa mine.

– Ati ramas vaduv de un an. Nu aveti copii, dar… nu v-ati dorit?

Am iesit atit de beteag si cu atitea suferinte din puscarie, ca nu am mai facut copii.

– Frati aveti?

Da. Am avut, mai degraba. Am mai ramas citiva. Toti s-au dus, se duc… Am avut o familie numeroasa. Tatal meu, Popescu dupa numele de nastere, a fost preot si a facut multi copii. O sora de-a lui, casatorita tot cu un preot, Diaconescu, m-a infiat pe mine si pe o alta nepoata, pentru ca nu aveau copii. Deci unchiul si matusa mi-au devenit parinti adoptivi.

– Citi frati ati fost?

Sapte. Eu sint al cincilea. Mai traieste cel mai mic, care-i tot preot. De vreun secol, avem o generatie de preoti. E la tara, in comuna Cindesti din Dimbovita, nu aici, in Bucuresti. Ultima data ne-am vazut de Sfintul Ioan.

– Locuiti cu nepoata, fiica surorii dvs.?

Nu locuiesc cu nepoata-mea. Are si ea casa. Nevasta-mea a murit anul trecut, pe 30 mai. Am locuit aici, in casa asta din zona Unirii, impreuna cu ea. Dupa aceea, am aranjat o succesiune si pentru apartamentul acesta, dar si pentru proprietatea de la Botesti, pentru ca am avut si eu acolo ceva, de la parinti. Beneficiari vor fi nepotii mei. Am multi nepoti. Am si un stranepot de la sora adoptata. Pe dvs. va preocupa mult problemele mele familiale, dar pe mine nu ma mai preocupa.

– Va rugam, spuneti-ne despre un moment foarte frumos trait alaturi de sotie. Ce va vine prima data in minte cind va ginditi la ea?

Viata linistita, familiala; sa poti sa te intilnesti cu membrii familiei, iar daca apar probleme, sa poti contribui la rezolvarea lor. Am avut o viata linistita, caci ne-am casatorit tirziu. Eu aveam aproape 47 de ani, iar ea avea vreo 40. Adica era treaba serioasa, nu cum se face astazi, cind sotul are 70 de ani, iar mireasa 20 – casatorii doar pentru obtinerea unor bunuri si bogatii. Eu am facut acel pas pentru ca aveam nevoie de o viata linistita. Poate ca, daca ar fi fost la 20 de ani, as fi trecut prin acea viltoare de sentimente, dar la aproape 50 de ani, dupa toate suferintele din puscarie, imi doream siguranta, intelegere, liniste. Am devenit, probabil, mai intelept.