Mamaia, Sanremo-ul României: simbolul muzicii românești luptă pentru supraviețuire

A fost o vreme când, la sfârșit de august, România își întorcea privirea spre mare. Festivalul de la Mamaia era o tribună a emoției românești, un loc unde melodia bună primea rang de destin, iar artistul care urca pe scena Teatrului de Vară simțea că intră într-o altă categorie a existenței sale. Acolo s-au născut șlagăre, acolo s-au probat voci, acolo s-a cerut rigoare, acolo s-a aplaudat cu inimă plină. Iar astăzi, când litoralul s-a umplut de festivaluri noi, de beat-uri globale și de spectacole făcute să ardă repede, ne uităm în urmă și ne întrebăm, cu o tristețe pe care n-o mai putem ascunde: ce se va alege de Festivalul de la Mamaia, acest Sanremo românesc care a învățat o țară întreagă să asculte?

Începutul: 1963, anul în care Mamaia a primit o misiune

Povestea Festivalului de la Mamaia nu începe cu nostalgie, el începe cu o hotărâre limpede. În februarie 1963, în cadrul unei dezbateri organizate la Consiliul Muzicii din Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, s-a decis organizarea unui concurs și a unui festival de muzică ușoară care să aibă un scop limpede și ambițios: promovarea muzicii ușoare românești. Din clipa aceea, ideea a început să prindă contur, ca un proiect cultural de primă însemnătate.

Prima ediție s-a desfășurat între 25 și 30 august 1963, în noul Teatru de Vară din Mamaia, inaugurat chiar în prima zi a festivalului. Alegerea locului nu era întâmplătoare. Litoralul oferea, cum se spunea atunci, „un cadru foarte potrivit pentru organizarea unor manifestări artistice estivale de amploare”. Marea, vacanța, serile calde, lumina târzie, aerul de sărbătoare – toate făceau ca Mamaia să  devină, pentru câteva zile, capitala muzicii ușoare românești.

Entuziasmul începutului s-a văzut și în numărul impresionant de lucrări înscrise. Peste 400 de piese au fost trimise de compozitori și textieri din toată țara, membri și nemembri ai uniunilor de creație. Asta spune totul despre foamea de afirmare, despre dorința de a scrie, de a fi ascultat, de a intra în repertoriul mare al vremii. Numele autorilor au rămas secrete până după selecție, semn că se căuta, cel puțin în principiu, valoarea și nu renumele. Juriul, condus de G. Dendrino, a ales 16 lucrări pentru festival, încercând să privilegieze originalitatea melodică, calitatea textelor și forța de a intra în memoria publicului.

Și ce fel de public. Nu unul inert, nu unul adus doar să bifeze prezența, un public chemat să participe, să judece, să simtă. Înaintea concertelor se distribuiau fișe de apreciere, semn că spectatorul nu era tratat ca decor, era o parte vie a actului cultural. Încă de la început, festivalul s-a vrut un loc al întâlnirii între creator, interpret, orchestră, juriu și public. Aici stă una dintre cheile farmecului său.

Un concurs dar și o formă de prestigiu

Astăzi, când aproape orice scenă poate deveni virală peste noapte, e greu de explicat cât însemna, odinioară, să ajungi la Mamaia. Era validare, intrarea într-un circuit al recunoașterii, era sentimentul că ai trecut un prag.

Festivalul de la Mamaia a fost, încă de la început, un eveniment de creație. Accentul cădea pe cântec, pe compoziție, pe text, pe linia melodică, pe orchestrație. Nu era suficient să ai prezență scenică. Nu era de ajuns nici să fii simpatic, modern sau fotogenic. Piesa trebuia să reziste, trebuia să aibă osatură, trebuia să poată fi cântată și după ani, și după mode, și după schimbările de regim, și după stingerea reflectoarelor.

Acesta este unul dintre motivele pentru care Festivalul Mamaia a produs șlagăre, nu simple succese de moment. El a fost construit într-o vreme în care muzica era tratată cu o gravitate benefică. Compozitorii veneau cu partituri, textierii cu grijă pentru cuvânt, orchestrațiile aveau greutate, iar interpretarea era probă de anduranță artistică. Festivalul  încerca să recunoască acea melodie care putea rămâne.

Mamaia a devenit astfel, an după an, locul unde se verificau valori. O scenă a examenului public. Un spațiu în care artistul nu era doar aplaudat, era măsurat.

Anii de glorie: când scena de la malul mării făcea istorie

Apoi au venit anii aceia pe care astăzi îi numim, poate prea grăbit, „de aur”, dar care chiar au avut ceva aurit în ei. Nu pentru că totul era perfect, mai degrabă pentru că exista o intensitate irepetabilă. Festivalul de la Mamaia a devenit în timp ceea ce presa și artiștii aveau să numească Sanremo de România. Nu era o formulă aruncată în vânt. Era recunoașterea unei anverguri și a unui prestigiu.

Pe scena Teatrului de Vară au urcat, de-a lungul anilor, nume care astăzi alcătuiesc aproape singure un panteon al muzicii ușoare românești: Corina Chiriac, Dan Spătaru, Mirabela Dauer, Angela Similea, Marina Voica, Doina Badea, Aurelian Andreescu, Anda Călugăreanu, Margareta Pâslaru. În spatele sau alături de ele, compozitori și orchestratori precum Marius Țeicu, Horia Moculescu, Cornel Fugaru și mulți alții au făcut din Mamaia o fabrică de emoție adevărată.

Aceasta era frumusețea festivalului: nu lansa doar voci, lansa cântece. Iar uneori, cântecele acestea mergeau mai departe decât premiile. Corina Chiriac spunea despre „Strada Speranței”, lansată la Mamaia în 1983, că din seara aceea toată lumea a știut că va fi un succes peste zeci de ani, indiferent ce premiu va lua. E o mărturie extraordinară. Pentru că arată limpede că, la Mamaia, verdictul cel mai puternic venea din vibrația imediată a publicului. Unele melodii intrau în legendă din clipa în care erau cântate.

Marius Țeicu își amintea că, în anii aceia, criteriile juriului erau mult mai riguroase. O piesă putea avea două interpretări și două orchestrații diferite, tocmai pentru ca juriul să poată înțelege dacă melodia în sine este valoroasă, nu doar executarea ei într-un anumit moment. Ce rigoare, ce respect pentru substanța muzicii. „Chemarea dragostei”, interpretată de Dida Drăgan și Adrian Romcescu, a fost bisată și cântată de două ori, un fapt care nu se mai întâmplase până atunci la Mamaia. Nu trebuie să idealizăm excesiv trecutul ca să înțelegem că acolo exista o exigență pe care azi o găsim tot mai rar.

Întreruperea, reluarea și schimbările de format

Istoria Festivalului Mamaia nu a fost însă o curgere netedă. În 1976, festivalul a fost întrerupt. O pauză grea, stranie, pentru un eveniment care ajunsese deja reper. A fost reluat abia în 1983, iar această revenire a venit cu o nouă structură: două secțiuni, Creație și Interpretare. Era semnul că festivalul încerca să rămână fidel rădăcinilor sale, dar și să răspundă dinamicii unei lumi care se schimba.

Din 1991 a fost introdusă și secțiunea Șlagăre. Apoi, în 2006, festivalul a revenit la două secțiuni, iar din 2011 a apărut și secțiunea rock Teo Peter. Toate aceste transformări arată că Mamaia a încercat, de fiecare dată, să nu rămână prizoniera propriului trecut. A căutat formule noi, punți între generații, moduri de a nu-și pierde relevanța.

Dar tocmai aici începe drama sa modernă. Pentru că adaptarea nu înseamnă întotdeauna salvare. Uneori, chiar când încerci să te schimbi ca să rămâi viu, lumea din jur aleargă într-o altă direcție și nu te mai așteaptă.

2013: când s-a auzit limpede întrebarea pe care nimeni nu voia s-o rostească

La 50 de ani de la prima ediție, presa scria deja cu neliniște despre soarta festivalului. Formula era dureroasă și exactă: „Ce s-a ales de Festivalul Mamaia, Sanremo de România?” Nu era doar un titlu. Era un diagnostic. Festivalul părea că îmbătrânise înainte de vreme.

Numele ultimilor câștigători nu mai produceau ecoul de altădată. Marele public nu-i mai știa. În schimb, generația care urcase cândva pe scena Teatrului de Vară rămânea încă prezentă în memoria colectivă, prin cântece pe care lumea le fredona și după decenii. Aici se vede ruptura. Festivalul continua formal, dar nu mai reușea să producă același impact cultural.

Cauzele au fost multiple. Problemele financiare au devenit cronice. Televiziunea națională nu a mai fost interesată să transmită evenimentul. În lipsa unei transmisii puternice, un festival de asemenea anvergură își pierde o parte din forța de legitimare publică. În plus, industria muzicală nu mai funcționa ca înainte. Nu mai existau turneele care formau interpreți, nu mai existau acele trasee de creștere prin care tinerii puteau să-și facă mâna, să câștige experiență, să se matureze artistic.

Corina Chiriac formula una dintre cele mai limpezi observații despre această fractură: tinerii sunt tentați de festivaluri chiar mai mult decât oricând, dar dacă nu-i ajută nimeni, se pierd. Și avea dreptate. Nu talentul a dispărut, a dispărut rețeaua care putea transforma talentul în destin artistic.

Marius Țeicu observa, la rândul lui, că aprecierile unui festival nu se mai potrivesc întotdeauna cu cele ale radiourilor, televiziunilor sau caselor de discuri. Cu alte cuvinte, festivalul nu mai avea puterea de altădată de a impune un nume în piață. Putea premia, putea consacra simbolic, dar nu mai putea garanta continuitatea. Iar fără continuitate, orice rampă de lansare devine un pod care se oprește în gol.

Mirabela Dauer spunea și ea răspicat că Festivalul Mamaia trebuie să se țină, indiferent cât s-a alterat. Pentru că rămâne Sanremo al României. În această formulare e și dragoste, și încăpățânare, și teamă. Teama că, odată pierdut, nu mai poate fi înlocuit cu nimic.

Și totuși, n-a murit: 2025 a arătat că încă mai respiră

Când mulți credeau că Festivalul Mamaia a rămas doar o fotografie sepia, 2025 a venit să arate că acest nume încă mai poate umple o scenă și încă mai poate produce emoție. Cea de-a 62-a ediție a Festivalului Național de Muzică Ușoară „Mamaia” a adus din nou trei zile de competiție și de spectacol, transmise în direct de TVR 2 și TVR Folclor. E important acest detaliu: televiziunea publică a readus festivalul în casele oamenilor. Iar un astfel de gest nu e doar logistic, este și unul simbolic.

Pe scenă s-au succedat tineri concurenți, recitaluri ale unor artiști consacrați, aplauze, emoții, reluări, bucuria galelor în care se mai simte încă ceva din solemnitatea de odinioară. Juriul a reunit figuri emblematice: Horia Moculescu, Marcel Pavel, Corina Chiriac, Liana Stanciu și Monica Anghel. Prezența lor spune că Mamaia încă își revendică moștenirea și încă încearcă să ofere greutate numelui său.

Trofeul a mers către melodia „Prima iubire ești tu”, creație semnată de Adrian Daminescu, în interpretarea Cristinei Sofia Damian. Premiul consistent, atmosfera de gală, numele prezentatorilor Anca Țurcașiu și Aurelian Temișan, ei înșiși legați de istoria festivalului, toate acestea au creat senzația că Mamaia poate încă să-și reînnode firul.

Dar tocmai aici apare marea întrebare: este această revenire un nou început sau doar o prelungire demnă a unei tradiții care se luptă cu timpul?

Între timp, litoralul a schimbat muzica, ritmul și publicul

Cât timp Mamaia încearcă să-și apere prestigiul, litoralul românesc s-a schimbat din temelii. Generațiile noi nu mai caută același lucru. Ele nu mai vin neapărat pentru șlagăr, pentru recitalul orchestral sau pentru solemnitatea unei gale. Ele caută experiență, spectacol continuu, diversitate, hiper-stimulare, comunitate de festival, artiști internaționali, social media moments, energie colectivă consumată în timp real.

Aici intră în scenă proiecte noi, anunțate pentru deschidere în această vară. Vorbim despre un oraș al divertismentului, construit să funcționeze de luni până duminică, cu spectacole zilnice, acces gratuit pe promenadă, restaurante, baruri, muzee tematice, artă contemporană, zone pentru copii, food court, activări, circ, acrobații, show-uri pirotehnice și o scenă centrală gândită ca nucleu al unei experiențe totale. Line-up-ul internațional confirmat, ne arată clar direcția. Nu mai vorbim despre festival ca instituție de repertoriu, ci despre festival ca ecosistem de entertainment.

La fel, Beach, Please! a devenit un magnet uriaș pentru publicul tânăr. În 2026, ediția a cincea promite un lineup care crește etapizat, cu bilete deja puternic valorizate, cu pachete de acces diferențiate, cu suspans construit comercial și cu o energie care vine din altă cultură muzicală. Acolo se lucrează cu influenceri, cu hype, cu dinamici globale, cu alte coduri de apartenență. Tinerii nu mai caută neapărat aprobarea breslei. Ei caută evenimentul în sine, apartenența la moment, intensitatea colectivă.

Și atunci, inevitabil, privim spre Mamaia cu un nod în gât. Pentru că ea nu mai concurează doar cu alte festivaluri, concurează cu un alt model de lume.

Ce s-a pierdut, de fapt?

Când spunem că Festivalul Mamaia s-a schimbat sau că a decăzut, nu vorbim doar despre un eveniment. Vorbim despre o mutație mai adâncă. S-a pierdut răbdarea. S-a pierdut ideea că o melodie trebuie să crească. S-a pierdut relația dintre compozitor și interpret, dintre cântec și durată, dintre scenă și consacrare. S-a pierdut, poate, și puterea publicului de a mai aștepta un șlagăr care să-i rămână în suflet ani la rând.

Festivalul Mamaia aparținea unei epoci în care muzica avea timp. Timp să fie ascultată, timp să fie cântată din nou, timp să fie așezată în memorie. Astăzi, totul e mai rapid, mai fragmentat, mai expus și mai repede uitat. Nu e neapărat vina cuiva. E doar mersul lumii. Dar tocmai de aceea ne doare. Pentru că simțim că nu dispare doar un festival, dispare un mod de a trăi muzica.

Mai poate fi salvat?

Aceasta este întrebarea grea, iar răspunsul nu poate veni din simpla tandrețe a amintirii. Mamaia nu poate fi ținută în viață doar pentru că ne-a fost dragă. Are nevoie de sens în prezent. Are nevoie de o idee clară despre ce vrea să fie. Nu cred că va câștiga imitând festivalurile moderne, pentru că terenul acela nu-i aparține. Dar poate supraviețui dacă-și asumă tocmai diferența sa: eleganța, memoria, repertoriul, prestigiul, ideea de școală, ideea de cântec care contează.

Poate că Festivalul Mamaia nu trebuie să se bată cu festivalurile noi sau cu marile branduri ale prezentului pe teritoriul lor. Poate că trebuie să rămână singurul loc în care muzica ușoară românească să fie tratată cu demnitatea unui patrimoniu viu. Poate că acolo este șansa lui. În asumarea unei identități pe care nimeni altcineva nu o mai poate oferi.

Dar pentru asta e nevoie de investiție, de consecvență, de televiziune, de instituții care să înțeleagă ce salvează, de artiști care să creadă, de un public care să nu fie tratat ca rest de arhivă. Altfel, Mamaia riscă să devină doar un nume rostit cu duioșie de cei care au fost acolo cândva.

Mamaia nu mai este centrul lumii muzicale românești. Mamaia nu mai are puterea de altădată. Vremea festivalului Mamaia nu mai poate fi adusă înapoi. Dar rămâne un adevăr pe care nicio modă nu-l poate anula: pe scena de la Mamaia, România și-a cântat, zeci de veri la rând, propria inimă.

Iar un asemenea lucru nu moare ușor.

CITEȘTE ȘI: Anii ’90: când românii luau cu asalt Occidentul. De la azil politic, la spargeri care au încins relațiile diplomatice

 Dispariția florăreselor din București: viața nevăzută din spatele tarabelor